CItesti acum
Confesiunea unei foste fumatoare

Confesiunea unei foste fumatoare

De la un psiholog te astepti sa te dascaleasca sa te lasi de fumat. Iata confesiunea unei psihoterapeute, Teodora Sarbu,  despre relatia ei cu tigarile. Uman si pardonabil.

 

„Am fumat pentru prima data cand aveam noua ani. Nimeni nu mi-a spus cat de puternica va fi adrenalina, stiam doar ca ma pot ineca si ca voi ameti, dar nu am stiut cat de importanta ma voi simti facand ceva ce iesea din exigentele parintilor mei.

La 15 ani, intrarea la liceu, socul de a nu fi cunoscuta de toata lumea, observarea comportamentului fumatorilor si dorinta de a ma razbuna pe parinti pentru absenta lor au pus temelia deciziei care urma sa-mi influenteze cumva viata: «Le arat eu lor! Ma apuc de fumat!».

La inceput, simteam cum mi se contracta muschii, intr-o continua incruntare si mandrie, atunci cand fumam. Copilul-model devenise copilul rebel.

Tigara a trecut de la instrumentul de tortura a parintilor, de la torta popularitatii, de la semnalul de ajutor, la refugiu, la acel lucru la care ma pricepeam cel mai bine, singurul care oferea siguranta. Mi-am creat identitatea in jurul acestui comportament.

Tot ce sunt in calitate de adult a depins si de asta. Tigara a crescut odata cu mine. De la bucata la pachetul mic, de la pachetul mic la pachetul mare, de la tigari «slabe» la tigari «tari», de la preturi mici la preturi uriase.

Am ajuns sa am nevoie de fumat, nu mai pot iesi nicaieri fara tigari. Daca fac asta, ma simt inchisa, ma sperie gandul ca voi vrea sa fumez si nu voi putea. Am ajuns sa am nevoie de fumat si stiu asta. O stiu pentru ca am incercat sa ma las si nu am reusit, o stiu pentru ca au aparut primele semne de probleme si tot nu ma las.

Dependenta de fumat este o groapa mizerabila, plina de uscaciune, de nepasare, de delasare, de autodistrugere, insa nu stiu cum sa ma ridic de aici. «Ei, nu are nimic, oricum nu ma vad nefumatoare». Tigara este ca o extensie a mea.

Fumul imi aminteste de orice moment. La fiecare tigara, parca sunt inapoi in club, inapoi in liceu, inapoi oriunde, inapoi la ce am stat ani de zile sa construiesc: imaginea unui om dur si nepasator. Pot sa le scumpeasca cat vor ei, sa puna ce poze scarboase vor, renunt la altceva, dar nu la ele, ca altfel nu as mai fi eu. Cum sa renunt la mine?

Toate motivele sa fumez si din ce in ce mai putine sa ma las. Tigara e peste tot in jur, mai des gasesti tigari la magazine decat orice alt produs, mai des vezi pe strada tigari decat oameni, e mereu undeva aproape.

E ca o persoana pe care candva ai iubit-o, dar ti-a facut rau si o vezi peste tot. Vrei sa o tii aproape, pentru ca a fost acolo mereu, te-a ajutat in momentele cele mai grele. Dar te-a abuzat incontinuu si nu ti-ai dat seama decat cand a fost prea tarziu. Nu mai vreau sa fiu nefericita!

Am auzit ca o sa fie greu, dar nu am crezut ca este ATAT de greu! Simt ca Universul comploteaza impotriva mea, ma simt urmarita si nervoasa. Ori tip la cineva, ori imi aprind o tigara si ma calmez. Viata trebuie traita, asa ca de ce ma torturez? Cat de simplu ar fi daca doar as aprinde una!

Ma enerveaza faptul ca as aprinde o tigara. Dar stiu cat de fireasca este dorinta, asa ca o tot aman si ea dispare de fiecare data. Cu fiecare dimineata in care ma trezesc fara sa fi fumat cu o zi inainte, simt cum am mai multa putere, sunt mandra. Siguranta asta e mai puternica decat cea pe care am simtit-o cat fumam, cea de atunci era superficiala, acum este autentica.

Din cand in cand, regret decizia luata: vreau inapoi, dar stiu din nou ca e un gand normal, asa ca il alung usor si imi amintesc de ce am luat aceasta decizie, ce se intampla bine cu mine de cand am scapat de sub jugul acestui comportament.

Imi este dor! Am parasit-o, dar imi lipseste, imi vin in minte amintiri frumoase, am momente in care inca imi este greu fara ea, inca ma tem de faptul ca ma voi intoarce. Dar e normal. Teama si tristetea sunt normale atunci cand lasi in spate ceva ce ai crezut ca face parte din viata ta, ceva fara de care nu stii cum sa fii.

In realitate insa, iti dai seama, in momentele in care esti rational, ca amintirile sunt aceleasi, cu sau fara tigari – de fapt, libertatea de a nu cara o greutate in spate este mai puternica decat dorul ocazional.

Ma sperie intotdeauna faptul ca, desi am perioade in care parca nu am fost niciodata fumatoare, intervin acele clipe in care, subit, nu inteleg de ce am facut pasul acesta si as vrea sa aprind o tigara. Uneori, frustrarea este atat de mare, incat intind mana catre pachetul de pe masa si imi formulez in minte intrebarea: «pot sa iau si eu o tigara?».

Accept asta, ma intreb ce o sa-mi aduca bun daca fac asta, ce o sa-mi aduca rau si, in ultima instanta, imi spun ca mai stau putin sa vedem ce se intampla. Dispare, de fiecare data. Si apoi zambesc arogant. Stiu ca e cazul sa fiu mandra de mine. Revine insa gandul, asa ca am decis sa ma imprietenesc cu el: il salut politicos, recunosc prezenta sa, dar il rog sa incerce sa plece usor.

Si o face mereu, si se intoarce mereu, dar deja e in regula, e al meu. Nu o sa mint: ma intreb adesea ce sens are, de ce trebuie sa imi petrec toata viata incercand sa controlez dorinta asta, cand e atat de obositor.

In momentele grele, este dificil sa gasesti raspunsuri, asa ca am ales sa le formulez anticipat: sensul oboselii acesteia este, de fapt, insasi viata mea asa cum o stiu, este grija pe care o demonstrez fata de mine, ca om care merita eforturi pentru a ajunge la ceva mai bun.

Citeste si

Ce se intampla cand incerci sa te lasi de fumat? Adevarul e ca incercarea este continua: intai incerci sa te decizi, apoi sa renunti, apoi sa iti mentii starea de nefumator. Te simti determinat, te simti nesigur, te ingrijorezi, incepi sa negociezi: poate «macar sa le reduc».

Te hotarasti, iti este din nou teama si e firesc sa fie asa. Apare tristetea, apare frica, dar mai apare ceva: reusita, constientizarea faptului ca tot ce ai trait pana acum, nu ai trait la intensitate maxima; intotdeauna te-ai ascuns in spatele tigarii si stii ce? Oricat de infricosator ar suna, este atat de implinitor sa simti totul asa cum este: tristete, bucurie, reusita, teama, resemnare, mandrie, relaxare, incordare.

Emotia este un lucru frumos, ne face sa ne simtim vii cu adevarat, oricat de greu este sa o acceptam uneori. Tot ce traim este al nostru. De ce sa il impartim cu un partener abuziv? Emotia a fost prea mult timp acoperita de un nor de fum.

Ma simt tensionata, obosita, agitata incontinuu. Corpul meu nu pare sa fie de acord cu statutul de nefumator. Adorm cam greu, imi este greu sa ma concentrez uneori, imi simt muschii incordati, mai tusesc. Vestea buna este ca stiu cat de repede trec starile acestea, stiu ca e doar modul corpului meu de a se reface dupa ani de atacuri asupra sa.

Adorm greu fiindca am un surplus de energie, ceea ce ma face sa ma gandesc cat mi-am obosit corpul pana acum, adorm greu, dar asta este un lucru bun. Ma pot considera norocoasa, insa durerea prin care trec alte persoane, care doresc sa se lase, poate fi mai mare de atat.

Acum avem insa atatea solutii. Exista tratamente, exista informatii, exista specialisti la care putem apela si stim ca totul este temporar si ca, imediat ce trec zilele acestea dificile, organismul, in splendoarea sa si in modul fantastic in care a fost proiectat, incepe sa isi revina, incepe sa ne ierte pentru ce i-am facut pana am luat decizia corecta.

Totul trece. Unele lucruri mai usor decat altele; fizic, pare mai usor sa te refaci, decat in cazul oricarei alte traume. Durerea fizica dispare, mai pot ramane ceva urme in mintea si in sufletul nostru, cu care ne vom descurca mai apoi. Si ne vom descurca! Organismul inseamna si psihic, iar puterea sa este mai mare decat ne inchipuim.

Tigara este prietena, este terapeut, este amintire, este refugiu. Tigara este negare, este abuz, este superficialitate, este calau. Da, tigara poate fi toate astea si este toate astea. Cum alegem sa o vedem, tine doar de noi. Ce atitudine avem fata de noi insine? Avem nevoie de prieteni? Le cerem sa ne fie alaturi.

Avem nevoie de terapie? Apelam la un specialist sau citim o carte. Avem nevoie de momente frumoase? Le creem noi, nu compania de tutun. Avem nevoie de refugiu? Ne ascundem in bratele persoanei iubite, in creatie sau in natura. E firesc sa avem nevoi, insa e firesc sa le raspundem intr-un mod sanatos si benefic.

Am renuntat la fumat. A fost greu si este greu si acum, asa ca am nevoie de instrumente: ma intreb ce imi aduce bun tigara, ce imi aduce bun renuntarea; imi accept tristetea si teama asa cum sunt, stiind ca ele sunt firesti si ca nu imi fac rau; accept faptul ca starile mai putin placute nu inseamna ca imi va face bine sa revin la fumat; cand dorinta este foarte puternica, o recunosc, incerc sa o aman si sa o alung usor; ma uit in oglinda pentru ca stiu ca acum arat mai bine; alerg, pentru ca stiu ca acum pot; stiu constant ca dorinta va aparea in anumite momente si accept acest lucru, pentru ca acum am alte instrumente de a face fata emotiilor; imi cumpar lucruri pentru mine, fiindca acum imi permit. Mesajul pe care mi-l transmit: merita sa fac un efort pentru a avea parte de tot ce este mai bun.

Care este reactia ta?
Frumos
0
În regulă
0
Jucăuș
0
Se poate si mai bine
0
Vezi comentarii (0)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

La inceputul paginii