Incercam sa aratam ca ne pasa

A face psihiatrie in Romania „nu este o perpetua zi de marti”, spune un medic psihiatru ce vrea sa arate lumii ca exista medici carora le pasa de destinul celor bolnavi mintal. E un meci dur, cere cerbicie si motivatie, dar are o miza morala superioara.

Luni. Ma indrept spre Spitalul „Alexandru Obregia”. Imi amintesc ceea imi spunea unul dintre pacientii mei, suferind de schizofrenie, cu ceva ani in urma: „Sunteti entuziasta si amabila acum, ca sunteti tanara, mai trec cativa ani, si o sa pierdeti asta, si parca vad ca nu o sa mai aveti rabdare si o sa ma expediati printr-un gest sec”.

Bun discurs de motivare, nu? Asa ca atunci cand rulez alene lunea pe Vacaresti, imi evaluez nu atat entuziasmul restant, care, ce-i drept, s-a mai ameliorat odata cu, as spune, experienta, ci motivele pentru care continui sa fac asta. Unul dintre motive este chiar acest pacient, acum angajat in locul in care lucrez, ca sa ne ajute sa mentinem spatiul unde muncim curat si primitor, care continua sa fie o sursa inepuizabila de invataminte. In tot cazul, experienta lui in spitalul de psihiatrie este cel putin mai indelungata decat a mea, iar confruntarea modelelor biologice si neuro-cognitive din capul unui psihiatru cu experienta cotidiana, imediata a bolii si a tot ce inseamna ea – ca efect pe familie, viata sociala, pe „ce imi imaginam ca o sa mi se intample si ceea ce realmente traiesc” – ramane provocatoare.

Marti. Nu am vrut neaparat sa sugerez ca a face psihiatrie in Romania este o perpetua zi de marti. Pentru mine, martea inseamna o du­­­­­­­­­­pa-amiaza petrecuta intr-un spatiu de servicii privat, unde, odata intrata, cateva lucruri decorative dragute fac cumva sa se stearga instantaneu imaginea strazii, a zapezii murdare si antifoneaza claxoanele furioase ale unor soferi exasperati.

Stau de vorba cu un tanar anxios, ingrozitor de speriat ca nici o fata de pe lumea asta nu o sa-l iubeasca cum se cuvine, cu o femeie cufundata intr-o depresie care epuizeaza orice dram de energie pentru a se bucura de un lucru cat de mic, cu o mama care duce o lupta disperata cu fiul ei pentru a-l convinge sa mearga la scoala, intr-o lume inundata de internet, de profesori care nu tin pasul, de formule de expresie alternative, astfel ca pachetelul cu mancare pentru pauza mare, pe care mama il pre­ga­tes­te dimineata, e usor anacronic.

O doam­na care incearca sa-si adune resurse fizice, si nu numai, ca sa faca fata unui cancer cu care se lupta de un an.

Si apoi o persoana care, zambind cu cal­­du­­­ra, povesteste cu delicatete si eleganta care sunt dificultatile si ingrijorarile unei persoane de 70 de ani, parca ce­­­­­ran­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­du-si scuze pentru noptile nedormite „de ganduri”, si o tanara preocupata de cum sa „comunice mai bine, sa fie mai sigura de sine, mai performanta”.

Miercuri. Din nou la spital, mai precis, in centrul de reintegrare psiho-sociala a persoanelor cu probleme severe de sanatate mintala. Doua dintre colegele mele se ocupa de un mic, dar entuziast, proiect „antistigma”, avand ca scop diminuarea discriminarii persoanelor cu probleme de sanatate mintala. Incercam sa nuantam ce stiu liceenii despre „nebunie” si sa-i antrenam intr-un concurs de afise cu un mesaj pozitiv la adresa persoanelor cu probleme psihice severe.

Dau si eu o mana de ajutor si ma ofer, intr-o fereastra de pranz, sa moderez discutia despre „ce stim despre schizofrenie?”. Mergem la unul dintre licee, impreuna cu una dintre beneficiarele centrului nostru si colega mea, asistenta medicala. Aterizam tot intr-un Centru, de aceasta data CARE. Ma gandesc ca e o buna premisa pentru ce in­cer­cam sa aratam noi: ca ne pasa. Asa ca ma lansez in discutii complicate des­pre schizofrenie, halucinatii, obsesii, deli­ruri, integrare, reabilitare. Ritmul e ame­ti­tor cand adolescentii sunt inte­re­sati de ceva, curg intrebari, critici, razvratiri, mirari, contradictii…

Joi. Initiez un nou grup de psiho­educatie. Un grup unde incerc sa-i invat lucruri despre propria problema, tratamente, despre cum sa gestioneze mai convenabil propriile simptome. Si unde invata totodata din experienta celorlalti. Ce l-a ajutat pe celalalt cand auzea „voci” si de unde veneau ele, ce a functionat cand noianul de ganduri „ciudate” se invalmasea prin minte, ce poate sa procure un pic de liniste…

Vineri si sambata. Curs de forma­re in psihoterapie, cu psihologi si psihiatri ce doresc sa se specializeze in terapii cognitive si comportamentale. De data asta, e randul meu: despre fobii. Ce si cum facem cu ele. Si asta imi amin­teste de un client care, nevoit fiind sa zboare, desi frica era insuportabila, fa­cuse probabil una dintre cele mai complete cercetari despre siguranta companiilor aeriene. Statistici despre a­vi­oane, an­­­­­tre­namentele pilotilor, detalii tehnice, ore de zbor, turnuri de control – totul, in incercarea de a se lamuri pe sine sa urce totusi in avion. Si a urcat, dar mai degraba fiindca era hotarat sa-si infrunte teama, nu fiindca admirabila cercetare i-a calmat irationala frica.

Foto: Dan Borzan.