CItesti acum
Eleganța masculină în istorie – de la filfizoni și dandy la metrosexuali

Eleganța masculină în istorie – de la filfizoni și dandy la metrosexuali

Cătălina Cristescu

Adriana Babeți este autoarea volumului Dandysmul. O istorie (Polirom, 2004). Așadar, specialistă în ceea ce a fost eleganța masculină de-a lungul istoriei. Cu un umor fin și cu ironie tandră, ea descrie evoluția unui dandy de la Brummell, la cocalarul contemporan autohton. Oare femeile mai apreciază un dandy? Ce legătură este între un dandy și metrosexuali?

 

Ce e un dandy?

Dacă aş lua lucrurile lejer şi cam după ureche, m-aş grăbi să spun că un dandy e şi el, acolo, un bărbat dichisit. Un elegant. Un filfizon.

Numai că n-o să pot declara aşa ceva niciodată, din simplul motiv că încă mă consider un „dandylog“ de serviciu, cu acte în regulă pentru România.

Citește și:

De ce atragi același tip de bărbați

Sindromul “haitei de lupi” la bărbați

Actele astea ar fi nişte cărţi: întâi, o traducere, cu prefaţă şi antologie a frumoasei biografii pe care Barbey d’Aurevilly i-a dedicat-o în 1844 primului dandy recunoscut ca atare în lume, englezul George Brummell.

Traducerea cu pricina are deja două ediţii la Polirom. Şi tot la Polirom, mi-a apărut în 2004 un volum de peste 400 de pagini, Dandysmul. O istorie.

După această autopromovare care poate aduce a laudă de sine, dar de fapt nu vrea decât să îi asigure pe cititori că pot avea încredere în părerile mele, să trecem la treabă. Deci, ce este un dandy?

La prima vedere, s-ar zice că e, în mod sigur, un bărbat, în orice accepţie am considera dandysmul. Dacă ne referim la un dandysm „etern“, ca stil, ca pattern al spiritului european, primul, hai să-i zicem, dandy (deşi cuvântul se lansează abia pe la 1817) a fost, într-adevăr, un bărbat: Alcibiade din străvechea Atenă, discipolul lui Socrate.

E drept, un bărbat mai ciudat, dar bărbat. Iar dacă ar fi să considerăm dandysmul ca un produs strict istoric, apărut în Anglia şi Franţa în primul pătrar al secolului al XIX-lea (dar cu anticipări spectaculoase în secolul al XVIII-lea), tot la concluzia asta am ajunge: că dandy-i au fost bărbaţi.

Numai că, pe sol francez, apare şi varianta dandyzette (sau dandizette), care nu-i doar un simplu cuvânt, adică dandy trecut la feminin, ci acoperă şi o întreagă categorie de femei, în carne şi oase, care îşi însuşesc stilul dandy de la vestimentaţie, machiaj, accesorii, până la postură şi mimică.

Provocatoare propunere, mai ales dacă ne amintim de câteva colecţii ale lui Jean Paul Gaultier sau dacă recitim paginile în care, de pildă, Stendhal, Balzac și Théophile Gautier aduc în prim-plan nişte femei aparte, oarecum masculinizate, de o eleganţă sobră, preocupate de propria imagine, cu un fel de a fi distant, rece, chiar cinic. Dar acestea ar fi doar nişte excepţii, fiindcă, da, dandy-i sunt, în primul rând, bărbaţi.

 

Ce fel de bărbaţi?

Acum chiar că m-aş urca pe podium, la catedră, să dau glas unei prelegeri! Dar fiindcă nu-i cu putinţă decât un discurs comprimat, o să ţin, cum se zicea pe vremuri, cursul scurt.

Ca să fie mai simplu şi mai pe înţeles (deşi lucrurile sunt extrem de complicate şi, uneori, greu de priceput), să-l luăm drept exemplu pe dandy-ul absolut, tatăl tuturor dandy-lor din ultimele două veacuri, pe George Bryan Brummell (1778-1831).

Era foarte tânăr când i-a fost prezentat prinţului de Wales, iar eleganţa şi stilul distant, ba chiar insolent al lui Brummell, l-au năucit, dar şi fascinat, pe viitorul rege George al IV-lea.

Brummell îi va deveni acestuia protejat şi amant, iar vreme de aproape 20 de ani relaţia lor va rămâne aceeaşi: adorare şi supunere, din partea regelui, aroganţă fără margini, dinspre Brummell.

Nu altceva avea să se ţeasă zi după zi între exigenta societate londoneză şi marele dandy. La început, a fost şocul apariţiei lui Brummell la celebrul bal de la Windsor, într-un fel de frac bleu, cu pantaloni crem şi o cravată albă plisată, totul de o simplitate elegantă, care pur şi simplu a tăiat respiraţia ultraînzorzonaţilor nobili.

Iar ceea ce a urmat a fost o admiraţie nestinsă, preţ de aproape două decenii, pentru acest rege al saloanelor, cluburilor şi balurilor londoneze, care a făcut legea marelui stil de a fi bărbat de lume nu doar în Anglia.

 

 

Poate fi considerat atunci Brummell un prototip al dandy-ului?

Cu siguranţă, deoarece el este între puţinii care bi­fează toate (sau aproape toate) intrările din indexul pe care l-am inventat în cartea mea, vrând să aflu răspunsul la întrebarea „ce este dandysmul?“.

Îl reproduc parţial: aristocraţie (un nou fel de), aroganţă, artă, artificiu, atitudine, castă, ceremonial, cinism, cod, cultură, demonism, efeminare, eleganţă, eroism, frivolitate, homosexualitate, ideal, impasibilitate, joc, manieră, mit, modă, mondenitate, narcisism, nihilism, paradox, revoltă, satanism, seducţie, singularitate, sistem de apărare, stoicism, spiritualitate, stil, strategie, utopie, vanitate, vocaţie. Cam asta ar fi.

 

Dar azi, mai putem vorbi azi despre dandysm?

Ehe, s-au dus demult zilele „adevăratului“ dandysm. El s-a cam stins, în radicalitatea lui, nu neapărat odată cu decăderea şi moartea lui Brummell, ci în preajma Primului Război Mondial şi mai ales după sfârşitul lui.

Dandylogii en titre (dar nu toţi) susţin că sub o formă sau alta, dandysmul şi-a continuat drumul şi în epoca interbelică, şi după al Doilea Război Mondial, dar tot mai împuţinat şi diluat. Se prea poate.

Cert e că, în ultima sută de ani, pe firmamentul dandysmului nu a mai apărut vreun personaj care să bifeze toate caracteristicile unui dandy, gen Brummell.

Dar i-au fost totuşi demni urmaşi  (după 1900) Marcel Proust, Jacques Vaché, Max Beerbohm, Brian Howard, Illan de Casa-Fuerte al Spaniei, fraţii Bibesco, Harold Acton, Leon Radziwill, ducele de Guiche, Mateiu Caragiale, Scott Fitzgerald, Truman Capote.

Pentru ca, mult mai aproape de noi, unii să îi considere dandy pe Andy Warhol, Brian Eno, Udo Kier, Brian Ferry, David Bowie, Paul Bowles, Freddy Mercury, Sting, Elton John.

Aş vrea să-l pomenesc aici pe ultimul dandy adevărat din România, Alex Leo Şerban, dispărut atât de devreme dintre noi şi care ar fi ştiut să ne lămurească mai bine.

Şi totuşi. Deşi eleganţa masculină a trecut prin noi şi noi forme, deşi bărbaţi preocupaţi de propria imagine au mai existat şi există şi acum berechet, nu toţi sunt cultivaţi, nu toţi sunt efeminaţi, nu toţi sunt homosexuali şi mai ales nu toţi, ci, dimpotrivă, extrem de puţini, se înscriu conştient, cu program, într-o doctrină (a negativităţii, a diferenţei, singularităţii şi gratuităţii). Deci, după părerea mea, „adevăratul“ dandysm a murit.

Citeste si

 

Acum nu mai seamănă nimic cu dandysmul?

Cel mai aproape de dandy s-ar fi vrut metrosexualul anilor ’90 (în State) şi din 2000 (în Europa, ba chiar şi la noi). Plus über-metrosexualul de după 2000. Dar diferenţele sunt mari de tot.

Un exemplu „clasic“ ar fi David Beckham, la mare distanţă totuşi (am mai spus-o) de străvechiul lord Seymour (cel care a introdus boxul în saloanele pariziene).

Sigur, comună e obsesia pentru look, super-grija pentru corp, ten, frizură, atitudine. Tot comun e şi faptul că tendinţele acestea (ca, de altfel, şi cele în care s-ar înscrie hipsterii, tehnosexualii, ecosexualii) sunt culturi și subculturi masculine urbane (chiar dacă mulţi dintre băieţii şi bărbaţii despre care vorbim s-au mutat la ţară).

Când vin la serviciu sau merg la cursuri, sau ies să se distreze în buricul târgului, ei ţin să-şi afişeze stilul. Dacă ai ochiul format, poţi să reperezi tendinţa în care se înscriu, fie şi numai uitându-te la ce freză au (cu coc, fără coc, cu plete hipioate sau rockereşti, fără plete, cu părul perie sau ras total ori numai în lateral, gelat, negelat, cu creastă, fără creastă  ş.a.m.d.).

Sau la ce barbă îşi lasă să le crească (de la cea mijită finuţ, până la bărboaiele tăietorilor de lemne). Interesant e că tendinţele astea se bat cap în cap: unele sunt uşor sau chiar bine efeminate, altele insistă pe masculinitatea standard, tradiţională. În ultima categorie ar intra retrosexualii, machosexualii şi lumbersexualii.

Există deja studii serioase pe tema felului în care bărbaţii din zilele noastre ţin să îşi marcheze apartenenţa la o categorie sau alta.

Pe de-o parte, vor să fie „în tendinţe“, pe de alta, să zgâlţâie un pic sistemul clasic de masculinitate. În vreme ce cocalarul, vai de mama lui, încearcă să imite cu efecte jalnice tot ce apucă din zbor.

Cred că dorinţa asta de a-ţi marca (nu fără o anume ostentaţie) apartenenţa la o categorie e semn de fragilitate. Nimic nou sub soare.

Ori de câte ori masculinul a intrat în criză dintr-o mie şi una de cauze (emanciparea feminină agresivă, exces de presiune socială, „roman familial“ tensionat, complexe de inferioritate, refulări repetate ale dorinţelor, incapacitatea de a gestiona blocajele sau derivele afective etc.), tot de atâtea ori a apărut nevoia de restaurare şi afirmare, într-o primă fază, prin forme foarte vizibile (vestimentaţie, freză, machiaj, accesorii).

 

Ce înseamnă eleganța masculină în zilele noastre?

Pe scurt, cred că înseamnă, în primul rând, educaţie (cultură), dublată de efortul de a fi îngrijit şi adecvat atât propriei naturi (vârstă, aspect fizic), cât şi status-ului social şi contextului în care apari.

Evident, am propus o variantă cam clasică şi conformistă a eleganţei. Dacă însă are turaţie, un bărbat poate sfida limitele astea. Dar ce turaţie trebuie să aibă! Şi ce stil!

 

Adriana Babeți  este profesor la Universitatea de Vest din Timișoara, unde predă literatura comparată, și redactor la revista Orizont. S-a ocupat de traducerea și selecția antologiei Barbey d’Aurevilly, Dandysmul (Polirom, ed. I, 1995; ed. a II-a revăzută și adăugită, 2013).

Abonează-te la newsletter!

Abonează-te la newsletter!

Primește săptămânal resurse prin intermediul e-mail-ului!

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

Vezi comentarii (0)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll To Top