Varstele de prag

Cand vorbim despre viata si varste, despre tinerete si despre felul cum traim subiectiv un moment sau altul, ajungem cu ideile la varstele de prag si deciziile noastre, al caror rezultat suntem.

De obicei „schimbarea prefixului“ este subiect de gluma mai mult ori mai putin sarata. Sa recunoastem, e un prag psihologic important fiecare cifra. „La 30 de ani am facut prima criza de varsta… pare ciudat, pana la urma nu eram asa de batrana, dar a fost un prim bilant, si nu mi-a dat cu plus. Am realizat ca multe dintre aspiratiile mele de adolescenta fusesera evacuate undeva, la capitolul «mai tarziu». Apoi ramasesera acolo, neimplinite.

Nu am ajuns sa studiez in strainatate, de exemplu, asa cum visam. Nu-mi urmasem pasiunea pentru literatura. Lucram intr-un domeniu agreabil, da, dar era jumatate din cat puteam eu si mai ales din ce as fi vrut. Mi-am dat seama pentru prima data ca facusem un compromis cu idealurile mele. Da, viata e un etern compromis, nu? Doar ca lucrurile la care renunti se intorc la tine. In cazul meu s-au intors sub forma unei depresii serioase. Bine, fusesera si alte lucruri care au declansat-o, insa ideea ca nu eram unde as fi vrut era cea mai mare obsesie a mea.“

 

CE E DE FACUT?

In primul rand, sa incercam sa privim rational. Destinul nostru, ceea ce am devenit la un moment dat, este adesea rezultatul hazardului, nu al alegerilor noastre. Alegem intr-o masura destul de mica ceea ce ni se intampla. Nu suntem liberi, orice ar spune existentialistii. Luam ceea ce ne ofera viata si avem acces la o marja mai mare de alegere doar daca suntem bogati, tineri si… lucizi. Adica stim sa ne delimitam de ambitiile familiei, de pilda.

Cati tineri isi urmeaza vocatia de la 18 ani si trec peste dorinta mamei de a deveni, de exemplu, avocat, medic etc.? Sa ne impacam cu alegerile noastre, daca e posibil, sau macar sa le privim in context. O decizie are valabilitate doar raportata la cantitatea relevanta de informatie din acel moment, spunea Nassim Taleb, expert in decizie si problematica hazardului. Sa ne spunem iar si iar ca am luat decizia buna pentru acel moment. In retrospectiva poate ca viata pare altfel, si tindem sa regretam ce am decis (un anume partener, o anume cariera, decizia de a avea sau nu copii) dar e o perspectiva iluzorie si periculoasa pentru linistea noastra sufleteasca.

Putina indulgenta pentru tanarul sau tanara care am fost si care a luat o decizie mare sub imperiul contextului si al emotiilor! Povestea retrospectiva este rezultatul Eului Evocator, pe care psihologul cognitivist Daniel Kahneman (laureat cu Nobel pentru descoperirile sale asupra deciziei economice) il delimiteaza net de Eul Experimentator (cel care traieste efectiv o experienta). Cu alte cuvinte, atentie la ceea ce ne povestim noua insine despre noi insine. Este altceva decat ceea ce am trait cu adevarat.

 

CRIZELE NORMALE ALE VIETII

Sunt mai intai crizele-etape, comune tuturor fiintelor umane, cele pe care le intalnim de-a lungul intregii noastre evolutii. Cea mai intensa, fara indoiala, inaugurala, este nasterea: dureroasa iesire din coconul in care totul era siguranta, este sfarsitul fuziunii cu mama, pe care multi vor incerca sa o regaseasca toata viata in iubirile lor, in imersiunea mistica sau prin cautarea perpetua a dragostei absolute si care, este evident, nu vor putea niciodata sa depaseasca sentimentul de vid interior.

Procesele de despartire sunt, astfel, centrul crizelor cele mai importante din viata noastra. Pubertatea, intrare progresiva in viata de adult, antreneaza tulburari de ordin fiziologic, hormonal si psihic. Se mai numeste si „varsta ingrata“. Cine n-a intalnit vreodata acele fete triste si inchise ale adolescentilor, osciland intre aroganta si euforie, deprimare si excitare extrema?

Ei pun totul sub semnul intrebarii (ordinea lucrurilor, precum si personalitatea lor de copil), iar adultii nu constituie mereu pentru ei modele pe care sa se sprijine, pentru a se construi. „Criza adolescentei coincide adesea cu criza varstei de mijloc a parintilor lor“, explica dr. Patrice Huerre, specialist in problemele adolescentilor. „Pentru ca la tineri ea sa se indeplineasca intr-o maniera pozitiva, ar trebui mai intai sa ii ajutam pe parinti sa o rezolve pe a lor.“

Adesea, dificultatile se accelereaza: micutul cel scump, devenit un „strain“ lui insusi si familiei sale, incepe sa chiuleasca de la liceu, apoi sa fuga de acasa, apoi sa se drogheze. Adesea, el cade in anorexie si delincventa. Astazi, comportamentele de tipul acesta se inmultesc (de la normal la patologic), in timp ce numarul comportamentelor suicidare este in continua crestere. „Criza pubertatii este normala – absenta ei ar fi ingrijoratoare“, continua psihiatrul.

„Ea este destabilizanta si propice declansarii avatarurilor patologice, dar, in acelasi timp, generatoare de potentialitati noi, pe care nu le vom regasi neaparat imediat.“ Imaginatie in stare de veghe, corp in plina energie, capacitate creatoare care poate pune in cauza vechile forme, adolescenta este, de asemenea, timpul in care o omida se transforma intr-un fluture foarte frumos.

Pentru fete, incepe atunci o lunga suita de intalniri. „Nu ne nastem femei, ci devenim pe parcurs: feminitatea noastra nu inceteaza sa creasca si sa se dezvolte la fiecare etapa existentiala-cheie: la nastere, in adolescenta, la maturitate si la menopauza“, explica psihanalistul Catherine Bergeret-Amselek.

Criza adolescentei, mai mult sau mai putin zgomotoasa, este, de asemenea, o criza de identitate sexuala, care ne da intalnire cu mama din copilaria noastra cea mai frageda, precum si cu mama „oedipiana“, ambivalenta, cu care ne identificam pentru a ne construi, dar de care avem nevoie sa ne detasam pentru a ne ocupa locul de femei.

 

VARSTA MATERNITATII

Cateodata, aceasta identificare conflictuala se „trezeste“ la momentul in care noi insine devenim mame: sunt crizele maternitatii. Aceste crize existentiale nu sunt crize patologice, ci crize „maturizante“, pe care este esential sa le dezvoltam, spune psihanalistul. Cu conditia sa fim sustinuti de un anturaj solid sau de un psihoterapeut.

A le abandona, cenzurandu-le, inseamna de a ne asuma riscul de a le vedea transformandu-se mai tarziu, in alte perioade soc ale existentei (chiar daca sunt fericite), intr-un rau mai grav. In cel mai rau dintre cazuri: somatizari, decompensatii; in cel mai bun caz: conflicte psihice nevrotice. Nici barbatii nu scapa de aceste tulburari interioare. Spre varsta de 40 sau 50 de ani, de exemplu, unii primesc „lovituri ale batranetii“. Isi mai pierd din suflu, fetita lor are un iubit, tinerii ii ajung din urma la serviciu…

Sa nu uitam si de sindromul „cuibului gol“: odata copiii plecati, parintii se gasesc fata in fata, iar cuplul lor reapare in toata nuditatea sa si adesea nu rezista. Sosita adesea in mijlocul vietii si pe neasteptate, aceasta criza a varstei mijlocii il lasa pe barbat cuprins de temeri, explica Jung.

„Acest lucru se intampla pentru ca mijlocul vietii este momentul dezvoltarii extreme, in care barbatul, in totalitate, este in propriile sale puteri si in deplina vointa, dar este si momentul in care se naste crepusculul.“ Altfel spus, vine timpul intrebarilor bulversante: „Ce vreau sa fac cu adevarat in viata mea?“ sau „unde au disparut visurile mele din tinerete?“, „am chef sa imbatranesc alaturi de aceasta femeie care traieste alaturi de mine?“, „am facut ceea ce trebuia?“ si, mai ales, „voi avea timp?“. La fiecare dintre aceste intalniri fondatoare, care sunt crizele interioare, se contureaza o posibilitate de a trai mai intens si intr-o maniera mai integra.

 

VARSTA CONCLUZIILOR

Pentru barbati si pentru femei, varsta a treia este asteptata precum timpul intelepciunii si temuta precum ghilotina. O femeie in varsta, dintr-o poveste urbana citita recent, a decis sa stearga trecutul si sa se retraga la un azil de batrani. In rarele vizite ale copiilor ei, ea nu intrezarea decat plictisul si corvoada.

Trista si mai ales umilita, ea le va sugera sa nu mai vina sa o viziteze pana ce nu ii va anunta. Ea incerca in acest rastimp sa isi „curme viata“, sa dispara cat mai repede. Confruntarea cu moartea sau cu suferinta unei fiinte dragi, pierderea locului de munca si in acelasi timp a statutului social, despartirile amoroase sau afective, toate ni se prezinta acolo. Mai intai, suntem coplesiti de ele. Apoi, fiecare reactioneaza cu resursele proprii, cauta propriile solutii.

Suferinta nu cunoaste ierarhie. O pierdere putin importanta pentru cineva poate fi dramatica pentru altcineva, daca are legatura cu o poveste personala. „Atunci cand cea mai buna prietena a mea s-a mutat in alta regiune, m-am stins pur si simplu de durere.“ F., care a cunoscut exilul intregii sale familii atunci cand avea patru ani, nu a scapat nevatamata din infruntarea cu o noua despartire.

Este oare un infern mai mare decat pierderea unui copil, mai grava o despartire decat moartea partenerului? Cum surmontam accidentul, boala care ne lasa cu un handicap pentru tot restul vietii? Cum gasim scaparea dintr-o iubire care ne-a tradat si ne-a frant inima? In mod curios, chiar daca nu este o regula, forta vitala pare mai vie decat in timpul necesar recuperarii intr-o criza-etapa. Fara indoiala, pentru ca am atins capatul, capatul absurdului sau al ororii.

Sunt bine cunoscute incercarile sportive ale persoanelor handicapate, formidabila energie a numerosilor bolnavi de virusul HIV. O femeie si-a pierdut cele doua fiice intr-un accident de masina. O durere care va fi prezenta mereu, si totusi… Ea a adus pe lume inca doi copii, a fondat o asociatie de protectie a victimelor strazii. „Exista in mine torente de putere gata sa izbucneasca mereu. Nu ma mai intimideaza nimic.“

Aici este aportul paradoxal al unui doliu traversat si apoi depasit cu bine: transformarea intr-o sursa de energie. Procesele de doliu au devenit de altfel veritabile obiecte de studiu, pentru ca este stiut faptul ca atunci se joaca, pentru individul care se confrunta cu ele, mize esentiale: abandonul fanteziilor infantile de atotputernicie, acceptarea realului, confruntarea cu ideea propriei morti, etc. Pentru unii, este prea mult. Este vorba despre acele crize din care nu isi mai revin si care ajung la stagnare in stadiul depresiv sau suicidar.

Este dificil de stiut atunci din ce motive problema devine fatala, de ce un individ alege sa opreasca acolo „lupta cu viata“: un trecut familial prea greu de suportat? Rani ireparabile care ies la iveala prea violent? Incapacitatea de a pune in cuvinte durerea simtita? In incercari, noi urcam mereu o treapta mai sus, fie spre disperare si moarte, fie spre o mai mare maturitate. Filosoful Nietzsche era convins de acest lucru: „Ceea ce nu te omoara, te face mai puternic“.

 

CRIZELE HOTARATE

Vin apoi si crizele „voite“: divortul, pe care il decidem noi insine, demisia profesionala, exilul in strainatate. Suferim oare de pe urma schimbarilor pe care noi insine le-am provocat? Da. Intr-o ruptura, si mai ales intr-o ruptura amoroasa sau familiala, cel care decide sa se desprinda trebuie sa il infrunte pe cel/cea/cei pe care ii paraseste. Reprosurile anturajului duc adesea la culpabilizare si la pierderea increderii in propria dorinta.

Atunci cand D., 20 de ani, le-a spus parintilor ca nu va fi niciodata medicul pe care ei il doresc si ca vrea sa plece sa descopere lumea, cu speranta unor slujbe mici ici-colo, care sa ii ajunga doar atat cat sa traiasca, el a suferit foarte mult din cauza durerii pe care le-o provoca, din cauza neintelegerii disperate a mamei sale, care aproape il renega. Dar totusi a plecat… Atunci cand P. a parasit-o pe M., dupa zece ani de viata comuna, s-a simtit in rolul nemernicului, tradatorului, si a trebuit sa faca fata dezaprobarilor tuturor celor apropiati lui, haosului pe care il crease in viata fiului sau de sapte ani. Dificil sa inghiti toate aceste sfasieli interioare, aceste contradictii, aceste dorinte ambivalente!

 

REGENERAREA

Totusi, impotriva tuturor, chiar si cea mai insuportabila despartire amoroasa poate aduce o modificare pozitiva. Ea ne da subiecte de reflectie asupra a ceea ce asteptam de la celalalt sau asupra motivului pentru care „avem o predilectie“ pentru partenerii cu care repetam aceleasi scenarii. Ea ne lumineaza asupra felului nostru propriu de a fi, chiar si numai asupra capacitatii noastre de rezistenta, a gradului nostru de acceptare a realitatii.

Crizele au mereu multe sensuri pentru noi. Dar pentru a ajunge la ele, adesea trebuie sa indraznim sa cerem ajutor, sa acceptam sustinerea celorlalti atunci cand „nu mai putem“. Pentru ca este esential sa punem in cuvinte aceste suferinte de nespus. Si tocmai acolo, in societatea de astazi, este acel ceva care ne raneste cel mai mult. Criza inseamna suferinta.

Or, multi considera astazi suferinta un scandal. O dimensiune pe care nu mai trebuie sa o traim. Asa ca incercam sa fugim de intrebarile interioare (iar aici cuvantul „intrebare“ trebuie luat in sensul istoric, medieval, de „tortura“). Ne inarmam cu unelte imparabile: alcool, antidepresive (care nu mai indeplinesc rolul lor de medicamente), abrutizarea in fata televizorului sau in consumism. Doar ca, nevrand sa traversam crizele, riscam sa fim inghititi de ele. Ele se suprapun, una peste alta, pana la patologie. Totusi, cu fiecare „furtuna“, ne apropiem de esential. Castigul se poate dovedi atunci mai important decat pierderea.