A te indragosti inseamna a merge pe muchie de cutit

Adica, pentru a iubi, trebuie sa fi fost iubiti in copilarie?
Da, iubiti de mama sau de altcineva cu rol de mama. Uneori, cand mama este absenta, fizic sau afectiv, copilul se indreapta spre tata, bunici, frati etc. Deosebirile din modul de exprimare a iubirii fata de copilul-baiat sau copilul-fetita exista, chiar daca mama nu le percepe, cel mai adesea din motive morale si/sau psihologice.

Personalitatea mamei, fe­lul ei de a iubi, il face pe copil sa inteleaga diferenta dintre modul de a iubi o persoana de sex masculin fata de o persoana de sex feminin. Tot mama, dupa cum se spune in psihanaliza, il introduce pe tata in relatia cu copilul, ea „ii face cunostinta” cu el, tatal fiind un al doilea personaj care ofera posibilitatea existentei celei de-a doua relatii esentiale pentru copil, relatia cu un barbat.

Odata prezenti cei doi parinti, se poate spune ca pentru viitorul barbat, rolul mamei in structurarea unui mod de a iubi este mai important decat pentru viitoarea femeie, pentru ca ea exerseaza iubirea si in relatia de mai tarziu cu tatal ei. Ma refer la dragostea de tip hete­ro­sexual. Iar cei doi pa­rinti, im­pre­­­­u­na, ii ofera copilului i­ma­ginea re­la­ti­ei afective dintre ei, un fel de „uite, asa se manifesta iubirea intr-un cu­plu”. Si iar apar alte noi elemente prin intermediul carora copilul isi con­struieste „normalitatea”, indiferent care este aceasta, pe care o va evalua abia cand va putea observa diferente intre propriul cuplu de pa­rinti si alte cupluri pe care le in­tal­neste mai tarziu in viata. De aici si din multe alte variabile apare complexitatea si diversitatea modalitatilor de exprimare afectiva, diferite de la o persoana la alta.

Credeti ca oamenilor le e frica de dragoste? Din experienta dvs. de tera­peut, care ar fi sce­na­riile care produc teama? De exemplu, frica de sarcina, de pierdere a libertatii…
Nu le e frica in mod explicit. Dar, cu toate ca dau impresia ca o cauta, cel mai adesea oamenilor le e teama de o relatie foarte apropiata, cum este cea de iubire. Si cum sa nu ne fie frica de un lucru pe care ni-l do­rim atat de intens, pe care il visam din copilarie, dar care poate atinge „locuri” atat de profunde si de necunoscute noua?

De fapt, o relatie a­fec­tiva autentica ne dezvaluie lucruri noi despre propria persoana, si poa­te de aceste noutati ne este cel mai teama. Dar, pentru ca nu stim asta sau poate pentru ca nu putem sa o formulam atat de clar, spunem ca ne este teama de pier­derea libertatii, de sarcina, de responsabilitati, de esecuri in relatii… Sunt formule care, intr-un fel, ne a­pa­ra de intelegerea fricii reale, care vine din ce spuneam mai devreme: din relatia cu mama, cu istoria ei, din relatia cu tata, din ceea ce am simtit ca reprezinta relatia de iubire intre cei doi. Si de alte multe lucruri…

Cele doua sexe sunt egale in teama lor fata de dragoste?
Da, dar in forme diferite, pentru ca si biologic (adica genetic si hormonal), si psihologic (dorinte, fantezii), precum si social (rolurile specifice in grup si in societate) sunt diferite.

Exista un grad de rezerva ce ne impiedica sa ne angajam sentimental?
Rezerva este data de „patologia” fiecaruia, adica legata de istoria sa afectiva, sentimentala. Am notat „patologia” cu ghilimele pentru ca nu este vorba de o boala psihica in ade­varatul sens al cuvantului, ci de probleme de relationare prin care trece in principiu oricine in istoria sa.

Sigur ca exista si o patologie fara ghilimele, dar ea are la baza tulburari serioase in procesul de maturizare al persoanei si, de cele mai multe ori, constructii fragile ale personalitatii. Teama pricinuita de o eventuala pier­dere, de schimbarea modului de functionare de la „de unul singur” la „impreuna”, lipsa placerii de a interactiona si de a experimenta lucruri noi, precum si altele, pot sa nasca acea rezerva in implicarea afec­tiva in cuplu, ca un fel de invelis invizibil, protector fata de ceea ce se afla in afara noastra. Este un fel de protectie care, exagerata, ne poate anchiloza din punct de vedere afectiv.

Dezamagirile afective ne pot influenta conduita sentimen­ta­la? Cum?
In gluma, as spune: cu siguranta, cel putin pentru ca avem memorie! Sigur ca influenta exista, iar ea poate fi pozitiva sau negativa, in functie de cum gestionam ceea ce am trait. Se spune ca o dezamagire provine din­tr-o amagire. Daca descoperim a­ma­gi­rea, putem sa o inla­turam sau, cel putin, sa o di­­­mi­­­nuam. Urmarea ar putea fi o noua alegere sentimentala mult mai a­proape de ceea ce ne poa­te aduce satisfactie. Daca nu se in­tampla asa, apare resemnarea, ne­mul­tumirea constanta, ura fata de po­­­sibilii parteneri sau, chiar mai rau, invidia fata de orice persoana care pare fericita in dragoste.

Cum se pot ele depasi?
Intelegandu-le si, prin aceasta, intelegandu-ne. As lasa asa raspun­sul acesta scurt, la care as adauga ca putem ajunge la intelegere pe doua cai: prin experienta de viata, dublata de autoanaliza tra­iri­lor noastre, sau printr-un demers, mai sofisticat, dar accelerat, prin psihoterapie.

A consemnat Iuliana Alexa
Foto: GULIVER.