A te indragosti inseamna a merge pe muchie de cutit

Ce stim oare despre noi atunci cand ne angajam sentimen­tal? Destul de putine lucruri… Dar nu e tarziu sa le aflam.

Silvia Papadima este psihanalist, membru direct al Asociatiei Internationale de Psihanaliza si al Asociatiei Romane de Psihoterapie Psihanalitica.

Psychologies: Cum defineste psihanaliza dragostea?
Silvia Papadima: In psihanaliza din zilele noastre exista mai multe „scoli”, curente de gandire, fiecare dintre ele deosebindu-se prin felul in care defineste sentimentul de dragoste. In linii mari, as spune ca in psihanaliza vorbim de dragoste ca despre un fel de „transfer”, prin care identificam persoana iubita cu imaginea noastra interna, ideala, a „obiectului bun”. Ca sa spunem lucrurilor pe nume, dragostea este o iluzie. Persoana reala nu este, prin definitie, imaginea ideala pe care am proiectat-o asupra ei. Dar asta nu in­seamna ca nu putem fi si fericiti in aceasta iluzie, chiar foarte mult timp uneori sau chiar toata viata.

Tot din perspectiva psihanalitica, dar nu numai, se poate vorbi de doua tipuri principale de iubire: o dragoste „primitiva”, adesea cu caracter „patologic”, posesiva, narcisica, in care partenerul iubit este preponderent un obiect folosit pentru satisfacerea diferitelor nevoi personale, obiect caruia nu i se accepta dreptul de a avea idei, initiative si actiuni independente, mai ales cand ele nu sunt con­forme cu dorintele subiectului.

Mai poate exista o dragoste „evolu­a­ta”, mai „sa­na­toasa“, bazata pe colaborare si respect reciproc, in care cei doi parteneri isi acorda reciproc statutul de „subiecti” liberi si independenti. Desigur ca aceste tipuri polarizate de dragoste nu se intalnesc in realitate decat sub forma unor exceptii, marea masa a persoanelor care iubesc situandu-se undeva intre cele doua extreme, la o distanta mai mare sau mai mica de una sau de cealalta. Mai sunt multe de facut si de invatat in iubire.

Cum interpreteaza psihologii „jocul” amoros din perioada indragostirii?
Jocul indragostirii este adesea un fel de a merge pe muchie de cutit, intr-un echilibru fin si incarcat de endorfine si de adrenalina, intre teama de a fi respins si euforia de a fi fost ales, intre incercarea de a cuceri si privilegiul de a respinge. Prin diferite strategii, mai mult sau mai putin constiente, fiecare incearca sa se asigure ca este acceptat, ca este valorizat si, prin aceasta, iubit.

Un joc excitant, care ne poate face fericiti sau nefericiti. Aflam despre propria persoana lucruri noi, punandu-ne in situatii noi. De altfel, starea de indragostire ne modifica modul obisnuit de reactie, trecem limite pe care nu credeam ca le-am putea trece.

Ce rol joaca parintii in crista­liza­rea modului de a iubi?
Mama are cea mai mare impor­tan­ta in dezvoltarea afectivitatii, a­tat pentru baieti cat si pentru fete. Ea este prima fiinta care ii arata iu­bi­re copilului nou-nascut prin cal­du­ra corpului ei, transmisa atunci cand il tine in brate, prin hrana pe ca­re i-o ofera, prin atingerile sale a­tunci cand ingrijeste sau alinta cor­pul copilului. Si tonul vocii cu care ma­ma i se adreseaza copilului ex­pri­ma afec­tiu­ne.

Toate sunt mo­da­li­­tati nonverbale de transmitere a a­fec­­­tiunii mamei si, totodata, de tran­­­­­­­­­­­s­mitere a acelui „cum se iu­bes­te” (inclusiv „daca se iubeste” sau nu). A­­dica mama il „invata” pe copil, din primele clipe ale e­xis­ten­tei lui, cum sa iubeasca. A­ceas­ta ar insemna o prima ca­rac­teristica fundamentala in „cris­taliza­rea sti­lu­lui de a iubi”, cum il nu­miti dum­­­­­neavoastra, constituind un fel de model esential al iubirii.