Now Reading
Cand familia are probleme

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

Cand familia are probleme

fotografie-de-familie

Suferinta unui membru al familiei mascheaza adesea o disfunctionalitate a grupului, in ansamblul lui. De unde, si necesitatea de a repera lucrurile nespuse, falsele credinte si teama de schimbare…

 

Fiica mea avea cinci ani atunci cand am dus-o la un psiholog“, povesteste M.. „Mereu se expunea pericolului: la scoala, de exemplu, se arunca din varful toboganului. Chiar si azi sunt stupefiata: dintre noi toti, ea cred ca era cel mai bine. Atunci cand parcursul nostru terapeutic ne-a indrumat sa urmam o terapie familiala, am inteles ca nu eu fusesem cea care ceruse ajutor pentru ea, ci ea era cea care ceruse ajutor pentru noi.“

Esec scolar, tulburari de alimentatie, furturi, tentative de suicid, inchidere in sine, etc.: dificultatile copilului semnalizeaza o suferinta. Aceasta suferinta ar putea foarte bine sa fie cea a grupului familial, in ansamblul sau. Aceasta este ipoteza terapiilor familiale. In aceasta perspectiva, simptomele copiilor nu mai sunt interpretate ca semne singulare ale dificultatilor individuale, ci mai degraba ca revelatoare ale relatiilor disfunctionale care implica parinti, bunici, frati, surori. In ce cazuri ar trebui sa recurgem la terapia familiala? Cum se deruleaza sedintele? Ce beneficii sunt de sperat de pe urma lor?

 

TERAPIE FAMILIALA SAU INDIVIDUALA?

O suferinta colectiva exprimata individual, Robert Neuburger si Brigitte Dollé-Monglond, psihanalisti si terapeuti familiali, fac lumina.

M., 40 de ani, era divortata de trei ani atunci cand a reinceput relatiile cu fostul ei sot. „Eram fericiti sa traim din nou impreuna, dar problemele relationale care ne despartisera nu erau rezolvate“, explica ea, „si reluarea legaturilor ii tulbura in mod evident pe copii. Rezultatele scolare ale copilului cel mare scadeau, iar cel mic avea cosmaruri. Cu totii aveam nevoie de o sustinere pentru a reveni pe calea cea buna. Din acel moment, recursul la terapia de familie se impunea.“ In majoritatea cazurilor, lucrurile nu sunt asa de evidente. Este rar ca toti membrii aceleiasi familii sa exprime nevoia de a fi ajutati. Atunci cand se reunesc in cabinetul unui terapeut familial, este, in general, din cauza faptului ca unul dintre ei – un copil, un adolescent sau un tanar adult – a fost perceput ca „cel care are probleme“. Adesea, acesta are deja un parcurs terapeutic in spate. „Fiul meu trecuse deja printr-o terapie individuala si printr-un centru de sevraj alcoolic atunci cand am fost orientati spre terapia familiala“, ne spune N., 48 de ani. „Aveam nevoie ca cineva sa ma ajute sa il scot din problemele in care intrase.“

 

PACIENTUL „DESEMNAT“

Pentru a pune o indicatie de terapie familiala sau de terapie individuala, Roger Neuburger examineaza simptomul. Faptul ca isi are radacinile intr-o problematica familiala, conteaza mai putin decat maniera in care este cerut ajutorul. „Nu este acelasi lucru sa «ai» un simptom cu acela de a «fi», confundat cu el in discursul familial“, precizeaza terapeutul. „In primul caz, cel care are simptomul sufera din cauza lui si cere ajutorul pentru el insusi. In al doilea caz, unul dintre membrii familiei are simptomul, un altul sufera, un al treilea pretinde ca il are, pentru a cere ajutor. Aceasta dispersie a elementelor rugamintii, mai mult decat simptomul in sine, conduce la o actionare colectiva.“ De exemplu, pentru acelasi simptom de anorexie mentala, o tanara va putea resimti dorinta de a fi urmarita individual, cu scopul de a iesi din propria suferinta (ea este „subiectul“ rugamintii); in timp ce o alta, linistind pe toata lumea ca este bine, va fi condusa la consultatie de catre anturajul ei. Ea este, astfel, „obiectul“ rugamintii sau „pacient desemnat“, asa cum spun terapeutii familiali. „Este acela care soseste in momentul cel mai prost“, rezuma Roger Neuburger. „Propriile sale dificultati pot fi vechi, dar pun punctul pe i atunci cand «aranjeaza» pe toata lumea, pentru ca ele devin purtatoarele de cuvant ale suferintei de grup.“

 

DESFASURAREA

Definirea cadrului de munca

„Am fost primiti intr-o sala mare“, isi aminteste V., 54 de ani. „Erau patru fotolii pentru familia noastra. In functie de conflictele care ne separau, ne-am instalat diferit: sotia mea langa fiul nostru, fiica noastra intre mama sa si fratele ei, sotia mea aproape de mine… sau departe. Aceste apropieri sau indepartari erau interpretate in sedinta, pe langa vorbele pe care le spuneam. In camera era si o camera de filmat. Ne intalneam o data pe luna, timp de o ora. Din cand in cand, se intampla ca la sedinta sa participe doar copiii nostri sau ca sotia mea si cu mine sa mergem fara ei.“ „Ceea ce defineste cadrul de lucru (frecventa sedintelor, invitarea sau excluderea unuia sau altuia dintre membri, interventia unuia sau a doi terapeuti, prezenta sau absenta unei camere de filmat sau a unei oglinzi, etc.) «inseamna luarea la cunostinta a nevoilor familiei si terapeutului»“, explica Brigitte Dollé-Monglond. Nu exista o regula preexistenta, ci poate doar aceea de a reuni doua generatii si a veghea sa nu aprobe procesele de excludere a lucrului in cadrul familiei, precum absenta sistematica a tatalui sau a unui copil supus indepartarii.

Folosirea unei oglinzi sau a unei camere de filmat se face cu acordul familiilor. Pentru terapeut, pot constitui un ajutor pretios. „Filmarea sedintelor imi permite sa am o distanta fata de ceea ce s-a petrecut in timpul sedintelor si sa cer sfatul unui coleg“, confirma Roger Neuburger. „Acesta poate vedea elemente care mi-au scapat si sa imi sugereze alte piste de lucru.“ Pentru pacienti, prezenta unui ochi exterior este adesea perceputa ca intruziva. A., fiul lui V., nu agrea deloc prezenta a doi terapeuti. „Aveam impresia ca am in fata mea doua cupluri de parinti: ai mei si terapeutii. Mi se parea adesea ca interventiile lor reproduceau schema relatiilor noastre familiale: barbatul – impotriva mea, femeia – alaturi de mine.“ Un fenomen de transfer adesea dificil de gestionat, dar care permite si actualizarea, si lucrul cu disfunctionalitatile familiale.

 

DEPASIREA CRIZEI

„Familiile care vin sa ne consulte se gasesc intr-o perioada de criza“, constata Roger Neuburger. „Nu sunt mai incompetente sau mai rele decat altele. Pana in acel moment, au stiut sa se descurce cu problemele complexe pe care le-au avut. Dar in momentul in care vin la cabinet, dintr-un motiv sau altul, creativitatea lor e blocata.“ Simptomul pacientului desemnat este intr-adevar semnul ca familia trebuie sa se adapteze la o noua situatie (un doliu, intrarea in adolescenta a unui copil), dar si ca trebuie sa reziste la schimbare. „Simptomul este, in general, punctul de plecare a terapiei. Dar scopul este sa intelegem la ce foloseste el in familie, pentru a o aduce pe aceasta dincolo de procesul de desemnare a «pacientului», spre o lectura diferita a problemei si spre alte solutii“, explica Brigitte Dollé-Monglond.

 

RUPEREA CERCULUI INFERNAL

Functionarea unei familii in criza este aceea a unei bucle care se inchide singura.

Familia produce atunci „mereu acelasi lucru“ si suferinta ei creste. B. descrie astfel problemele fiului sau: „El a exprimat mereu dorinta de a fi independent si spune ca vrea sa paraseasca incinta casei parentale. I-am indeplinit dorinta, i-am inchiriat un mic apartament, dar el nici nu invata , nici nu munceste. Sotia mea era deprimata. Fiul nostru a revenit acasa. Mi-a spus ca il sufoc si ca are nevoie de independenta. Si iar fac acelasi lucru, etc.“

Acest scenariu ilustreaza ceea ce terapia familiala numeste „principiul homeostaziei“, proces prin care grupul isi mentine coeziunea si se opune schimbarii. In aceasta optica, simptomele fiului servesc – la un nivel inconstient – interesul familial: revenind mereu acasa, ramane copil si familia nu trebuie sa gestioneze trecerea lui spre varsta adulta. Evidentierea acestei circularitati permite incetarea de a mai desemna „oaia neagra“ si intelegerea manierei in care fiecare participa la problema.

 

EVIDENTIEREA LUCRURILOR CARE NU S-AU SPUS…

O alta cale de explorare: problematicile transmise din generatie in generatie. Multe patologii familiale se articuleaza in jurul unui cuvant nespus (un secret de familie, de exemplu) sau al unor suferinte care, pentru ca nu au fost depasite de catre generatiile precedente, continua sa „actioneze“ asupra descendentilor. Problema cu alcoolul a fiului lui N. este tipica pentru acele patologii transgenerationale care pot aparea la folosirea genogramei. „Am fost invitati sa trasam arborele nostru genealogic pe trei generatii si sa vorbim despre stramosii nostri“, explica N. „Un lucru ne-a scapat din vedere: din partea sotului, la fel ca si din partea mea, existau persoane care avusesera probleme cu alcoolul. Acest lucru nu fusese niciodata tabu, dar faptul ca am vorbit despre el a schimbat optica noastra asupra dificultatilor fiului nostru.“

 

… SI EXPLORAREA MITURILOR FAMILIALE

In munca sa, Robert Neuburger a insistat foarte mult pe importanta mitului familial. „Mitul“, explica el, „este un „ansamblu de credinte asupra calitatilor pe care se presupune ca trebuie sa le aiba un grup“. El este constituit din elemente din memoria familiala pe care urmasii au considerat ca este bine sa le transmita mai departe, in timp ce ceea ce trebuie uitat este sters cu buretele. Din aceste credinte „autoreparatoare“, in masura in care ele sustin o imagine pozitiva a familiei („In familia noastra, am fost mereu uniti“) decurg reguli de conduita. Duse la extrema, ele pot avea efecte patogene. E., 28 de ani, povesteste: „Aveam din ce in ce mai multe esecuri sentimentale si dificultati financiare. La terapie, am realizat ca problemele mele, daca ii intristau cu adevarat pe parintii mei, le dadeau in acelasi timp si o multumire inconstienta: pentru a ma ajuta, dadeau din coate, se straduiau“.

 

CARE SUNT BENEFICIILE?

Cum ne dam seama ca o familie este „vindecata“? „Primul semn al unei ameliorari a situatiei este disparitia simptomului care a facut ca familia sa se prezinte la terapeut“, spune Brigitte Dollé-Monglond. Dar vindecarea este mai profunda de atat. Daca simptomul a disparut, inseamna ca nu mai are motiv sa existe. Vorbele pana atunci culpabilizante pot circula din nou: fiecare a reinvatat sa se exprime in numele propriu si sa ii asculte pe ceilalti. „Fiecare membru al familiei isi poate apropia o forma de autonomie psihica, deci de existenta, fara a fi sufocat de apartenenta la grup“, mai adauga Brigitte Dollé-Monglond.

„Beneficiul terapiei noastre a fost enorm“, confirma M., „chiar daca, pentru cuplul nostru, s-a soldat cu o noua separare. Ea a permis fiecarui membru din familie sa isi regaseasca locul, sa se simta mai liber cu alegerile pe care le face, si ne-a redat increderea in propria noastra capacitate de a ne rezolva problemele familiale.“

 

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!