Now Reading
Cum ne complexează părinții și ne scad stima de sine

Cum ne complexează părinții și ne scad stima de sine

Cătălina Cristescu

Ce pot face părinții pentru a-ți crea complexe și a-ți mina stima de sine? Răspunde psihologul Roxana Mihăilescu, pornind de la ceea ce întâlnește în cabinet și de la tot ceea ce ne înconjoară.

 

“Dintre toate judecăţile pe care le facem în viaţă, niciuna nu este aşa de importantă ca judecata despre noi înşine“ (N. Branden).

Citește și:

Semne că ai o stimă de sine scăzută

Sfaturi pentru o stimă de sine sănătoasă

Stima de sine (ceea ce noi credem conştient şi subconştient despre noi) se formează încă din primii ani de viaţă.

Odată cu conştientizarea propriului corp şi a numelui propriu, apare şi tendinţa de afirmare a propriei identităţi, ca formă incipientă a stimei de sine.

Imaginea de sine se cristalizează în cadrul unei matrici sociale, care furnizează cadrul, criteriile şi standardele de comparaţie, precum şi eventualele modele.

Ne dorim să creştem şi să devenim asemenea modelelor pe care ni le alegem. Copilul se percepe şi îşi formează primele convingeri despre sine prin reacţiile celorlalte persoane faţă de el. Primele persoane la care se raportează şi primele modele alese sunt părinţii.

Părintele poate influenţa stima de sine a copilului în foarte multe moduri: prin propriul comportament, prin modul în care îşi formulează aşteptările potrivit caracteristicilor şi nivelului de dezvoltare ale copilului şi prin modul în care reacţionează la reuşitele şi eşecurile lui: încurajându-l sau nu, ajutându-l sau nu, respectându-l sau nu.

De-a lungul vieţii ne schimbăm reperele, modelele şi așteptările faţă de noi înşine, iar stima noastră de sine poate suferi fluctuaţii, însă tendinţa generală este spre compensare şi echilibru.

Noi trebuie să împăcăm imaginea ideală pe care o avem despre noi înşine: ceea ce ne dorim să fim, cu imaginea reală: ceea ce suntem cu adevărat.

Atunci când eşuăm în acest demers, echilibrul se strică şi spunem că „suntem sau ne simţim complexaţi“.

Complexul de inferioritate este resimţit ca o accentuare a nesiguranţei, neîncrederii, fricii de eşec şi duce la retragere, victimizare, la incapacitatea de a primi o apreciere, la timiditate, mergând până la patologizare şi depresie.

Complexul de superioritate duce, şi el, la retragere şi pesimism, dublate de conduite maladaptative de tipul: criticismului exagerat sau a  pretenţiilor exagerate faţă de sine şi ceilalţi, vanitate, aroganţă, snobism, comportament tiranic.

Atitudinile parentale creatoare de complexe sunt la fel de diverse ca şi natura complexelor pe care le generează.

 

Criticile

Un copil care este în permanenţă comparat cu alţii, în detrimentul lui, îşi poate forma o stimă de sine scăzută; el va avea tendinţa de a se deprecia singur, de a se critica în permanenţă şi de a-şi găsi defecte.

El poate deveni timid, retras, chiar depresiv. Sau poate îşi va justifica în permanenţă eşecurile prin această presupusă lipsă; sau va renunţa la scopuri în viață de frica unui potenţial eşec.

 

Laudele

Un copil lăudat excesiv sau tratat în familie ca şi cum ar fi „buricul pământului“, îşi poate forma o părere mult prea bună despre el însuşi.

El poate să îşi atribuie eşecurile unei cauze exteriorare, să le pună mereu pe seama altora. Apărându-şi cu îndârjire şi agresivitate o presupusă superioritate, el se va izola de mediul considerat inferior sau neofertant.

Sau poate alege să se laude singur, ignorând realitatea şi trăind sub masca unei false identităţi.

 

Etichetările

Poreclele, apelativele batjocoritoare, invectivele pot duce la formarea deficitară a stimei de sine. Acelaşi efect îl pot avea jignirile repetate.

Replici de genul „eşti un puturos, bleg, tont, prost“ sau mai dure, de genul: porc, măgar, bou, au efectul unui stigmat atunci când sunt spuse pe ton aspru şi în mod repetat.

Credinţele greşite despre sine, despre ceilalţi, despre viaţă, pe care copilul le preia de la părinții săi. Un bun exemplu în acest caz este cel al unui copil normal şi perfect dezvoltat care a făcut meningită.

Această boală era considerată cândva invalidantă, deoarece avea deseori drept consecinţă retardul psihic sau demenţa.

Copilul în cauză a scăpat cu bine, însă, ulterior, orice năzbâtie sau comportament neadecvat era pus de către adulţi pe seama bolii, atrăgându-i apelativul de „handicapat“.

Un defect de vorbire, ce putea fi cu uşurinţă corectat, a fost neglijat devenind un alt motiv de batjocură. Ca mecanism de apărare, el a ales să facă haz de necaz: se strâmba întruna, deoarece credea că oricum este strâmb, şi făcea pe măscăriciul, deoarece era convins că oricum oamenii râd de el.

Pentru că nimeni nu aştepta nimic bun din partea lui, eşecurile şcolare erau ceva de la sine înţeles. Crescând, a devenit un adult cu o stimă de sine scăzută, fondată pe o părere foarte proastă şi neconcordantă cu realitatea, atât despre aspectul său fizic, cât şi despre capacităţile sale intelectuale.

Atitudinea aparent pozitivă l-a făcut să fie popular, însă el nu se putea bucura, deoarece credea că ceilalţi au interese şi intenţii ascunse.

Trăia astfel convins fiind că, într-un fel, i-a păcălit pe toţi să îl accepte, în timp ce se limita păcălindu-se singur.

 

Gesturile părinților care ne minează încrederea în sine

Grija excesivă – dintr-un exces de zel, de frică sau din prea multă dragoste prost înţeleasă, părintele încalcă „spaţiul vital“ al copilului privându-l de posibilitatea de a încerca şi de a învăţa din propriile experienţe.

„Lasă-mă să te ajut“ dă mesajul „nu te poţi descurca“. „Lasă-mă pe mine“ înseamnă „tu nu faci destul de bine, de repede cutare lucru“. „Mai bine fac eu“ înseamnă „tu nu eşti în stare“.

Copilul îşi formează convingerea că nu poate, nu ştie, nu este suficient de bun sau nu are calităţile necesare pentru a se descurca de unul singur în diferite situaţii.

Copiii sunt curioşi, ei tind să experimenteze, să încerce. Astfel, învaţă lucruri noi. Eşecurile repetate sunt, pentru ei, tot atâtea prilejuri de a mai învăţa ceva.

Intervenţiile de genul celor menționate pun accentul pe eşec ca pe ceva nepotrivit, indezirabil, şi îl transformă dintr-o experienţă plină de sens, într-una negativă.

Cu timpul, copilul renunţă la încercări şi sfârşeşte prin a se declara neputincios. La ce bun, dacă mama sau tata face mai bine şi mai repede? Nici nu mai încerc, nu are rost.

Ambiţiile personale. Mai toţi părinţii îşi do­resc să fie depăşiţi în realizări de către copiii lor. În­curajându-i în acest sens, unii pierd din vedere ade­văratele posibilităţi ale copilului, stabilind pentru ei standarde nepotrivite.

Alţii ajung să confunde propria personalitate cu cea a copilului şi urmăresc neabătut să obţină satisfacţia propriilor dorinţe neîmplinite prin intermediul copiilor lor.

Atunci când copilul încearcă, dar nu reuşeşte, să satisfacă aceste visuri de mărire a părintelui, el rămâne cu un puternic sentiment de eşec şi inadecvare, care se poate uşor transforma într-un complex: „Sunt un prost! Nimic nu îmi iese! Dezamăgesc pe toată lumea!“.

 

Cum poate o mamă să-și complexeze fiica

Imaginea corporală, ca parte a stimei de sine, se fixează în adolescenţă. Părinţii de același sex au un rol determinant în a-l ajuta pe adolescentul aflat în căutarea propriului stil: comportamental, vestimentar şi a formării imaginii corporale.

Ei pot determina o adaptare pozitivă, încurajând adolescentul să îşi găsească stilul propriu adecvat; sau negativă: atunci când adolescentul este lăsat să facă acest lucru haotic, eventual adoptând false şi inadecvate modele.

Complexele de inferioritate în legătură cu imaginea corporală pot duce la obsesii, atunci când persoana se fixează pe un defect fizic, real sau imaginar, refuzând să vadă imaginea ca un întreg şi alte calităţi fizice, în afara acelui defect.

Sau sentimentul urâţeniei închipuite, când persoana este încredinţată că are un aspect fizic neplăcut sau că o anumită parte a corpului este urâtă şi trebuie modificată (dismorfofobie), caz în care, cei care îşi permit, apeleză la operaţii estetice repetate.

O fetiţă se va compara cu mama ei în ce priveşte atributele fizice, imaginea corporală; astfel, ea poate constata că este mai scundă, nu are părul ondulat ca al mamei şi nici picioarele aşa de lungi.

Dacă părintele nu îşi ajută copilul să se împace cu aceste diferenţe scoţând în evidenţă calităţi alternative ale copilului, pe care părintele nu le deţine, sesizarea diferenţei şi imposibilitatea compensării ei pot duce la complexare.

Sunt şi mame care intră în mod inconştient în competiţie cu tinerele lor fiice, adoptând acelaşi stil vestimentar sau chiar haine identice, genul de mămici care vor să pară surorile gemene ale fetelor lor, situaţie în care fiica adolescentă se poate simţi jenată şi se poate retrage din competiţie şi din spaţiul public, devenind retrasă şi timidă.

 

Stilul parental critic-autoritar

Cunosc o persoană crescută de o mamă critică şi agresivă care îi aplica numeroase şi dese pedepse corporale, convinsă fiind că acesta este cel mai adecvat mod de educaţie.

Această persoană a crescut fără să simtă dragostea mamei ei, fapt care a dus-o la convingerea că nu merită să fie iubită şi la eşecuri repetate în relaţii.

 

Stilul grijuliu-anxios

O tânără se confrunta cu o instabilitate emoţională pronunţată, ca urmare a despărţirii de partener. Ea trăia emoţii intense de bucurie sau tristeţe, manifestate zgomotos şi nejustificate de evenimente prezente, precum şi stări de anxietate ce culminau cu atacuri de panică.

În terapie, a reieşit convingerea că nu poate trăi de una singură. Ea îşi petrecuse întreaga copilărie şi adolescenţă trăind aproape în simbioză cu mama ei.

Grija exagerată şi imixtiunea părintelui în intimitatea ei au dus la o insuficientă individualizare, la un complex al singurătăţii.

 

Cum complexează un tată pe fiul său

Un băiat poate intra în competiţie cu tatăl lui, care este primul model masculin. Îşi poate dori să fie mai înalt, mai puternic, mai deştept, să câştige mai bine să fie mai eficient etc.

Părintele care, sesizând această tendinţă a fiului, îl ironizează, îl ia în râs şi îi demonstrează cât de nevolnic şi mucos este şi cât de nepotrivită cu propriile puteri este „întrecerea“ la care s-a angajat, îşi poate complexa fiul, care va asocia ideea de „întrecere“ cu eşecul garantat şi poate rămâne cu convingerea că nu va câştiga niciodată.

Dacă la acest tratament se adaugă şi pedepse corporale, ca demonstraţii de forţă, complexul se adânceşte.

See Also

Atunci când copilul asistă la scene domestice în care tatăl îi agresează mama, el va asocia masculinitatea cu agresivitatea şi frica.

Această asociere poate duce la un complex legat de masculinitate, care îl va determina să refuze rolul şi modelul masculin şi să se orienteze spre cel feminin.

Dacă părinţii se laudă adesea cu isprăvile copiilor lor, şi aceştia din urmă, la rândul lor, îşi doresc părinţi cu care să se poată lăuda.

Uneori, copiii se simt ruşinaţi din cauza stării sociale, a comportamentului sau a altor aspecte legate de părinţii lor.

Ruşinea, combinată cu vina resimţită faţă de părinţii în cauză, poate degenera întrun complex de inferioritate a originii.

Cunosc un bărbat care, din acest motiv, punea capăt tuturor relaţiilor din viaţa lui, atunci când ele deveneau destul de apropiate ca partenera să dorească să îi cunoască părinţii.

El nu credea că va putea fi acceptat de doamnele din cercurile în care pătrunsese, din cauza originii lui modeste şi a faptului că ambii părinţi erau handicapaţi fizic.

 

Cum pot frații să se complexeze între ei

Între fraţi există gelozii, care, dacă nu sunt temperate de adulţii din jur, pot degenera uşor în farse şi glume răutăcioase.

Când cel vizat nu se poate apăra de la egal la egal, iar aceste tendinţe se transformă în obişnuinţe, unul dintre copii devine bătaia de joc sau calul de bătaie a celorlalţi.

El creşte cu convingerea că nu se poate apăra şi au dreptate să râdă de el. Ulterior, în societate, va adopta atitudini şi comportamente care vor atrage din partea celorlalţi atitudini similare.

Se va aştepta să fie luat în râs, batjocorit, jignit şi va crede că merită toate acestea. Am cunoscut o doamnă cu o stimă de sine scăzută, ca rezultat al faptului că, în copilărie, ceilalţi fraţi se coalizau deseori împotriva ei.

Atitudinea părinţilor – care valorizau băieţii pentru puterea şi aportul lor ca forţă de muncă în gospodărie – a adâncit acest complex, imposibil de compensat.

Ea a crescut cu convingerea că este mai puţin decât un băiat şi că orice ar face, nu va fi niciodată pe placul părinţilor.

Ca adult, a extrapolat această convingere pe relaţiile pe care le are, ceea ce a dus la conturarea unei dispoziţii depresive. În familiile cu doi sau mai mulţi copii, există tendinţa de a-i compara între ei.

De regulă, sunt comparaţi fraţii mai mici cu cei mari. Părinţii fac acest lucru din dorinţa de a-i ambiţiona pe copii să fie ca fraţii lor mai mari, dar, dacă aceste pilde devin leitmotive de viaţă, tot ceea ce înţeleg copiii este că ei dezamăgesc, că nu sunt cum ar trebui să fie.

Ajung adulţi încredinţaţi că sunt „nişte puturoşi“ sau „nişte purcei murdari“, sau „ nişte neîndemânateci“ şi se comportă ca atare.

Dar şi fraţii mai mici îi pot complexa pe cei mari, atunci când dragostea părinţilor pare să se reverse mai mult asupra acestora.

Fraţii mai mari pot pune acest lucru pe seama lipsei lor de calităţi, ajungând la concluzia că nu merită să fie iubiţi.

 

Cum se pot „repara“ aceste mesaje dătătoare de complexe la vârsta adultă

Complexele de inferioritate, odată formate, inter-ferează negativ cu viaţa noastră de adulţi. Cauzele iniţiale pot fi atribuite următoarelor categorii: stimă de sine scăzută – situaţie în care este de folos o reevaluare obiectivă şi împăcarea cu trecutul;

compararea cu ceilalţi, care duce la excesul de competitivitate, sau stabilirea unor obiective neadecvate posibilităţilor persoanei, care duce la eşec.

De cele mai multe ori, complexul nu este conştientizat, persoana compensează inconştient prin abordarea unei „măşti“ – a tăcerii –, în cazul celor cu complex de inferioritate, sau a superiorităţii, în cazul celor cu complex de superioritate.

Din păcate, complexele de inferioritate nu se destructurează de la sine şi nu dispar doar pentru că ne dorim asta.

Pentru a le combate, este necesar să înţelegem ce anume a declanşat complexul şi în ce măsură aceste cauze mai sunt sau nu actuale.

Al doilea pas este înlăturarea conştientă a judecăţilor şi comportamentelor pe care le-a generat. Persoana trebuie să înveţe să distingă între propriile judecăţi de valoare, bazate pe testarea realităţii, şi cele greşite, preluate de la părinţi, rude sau alte persoane care reprezentau autoritatea în copilăria lor.

În ceea ce priveşte comportamentele neadaptative şi care fac rău persoanei, acestea vor fi înlocuite cu învăţarea unor noi comportamente benefice şi transformarea lor în obişnuinţe, prin repetare.

Atunci când ne dorim să destructurăm un complex, ajutorul psihologului este indicat, deoarece netezeşte drumul spre scopul propus şi îl face mai uşor de atins.

 

Roxana Mihăilescu este psiholog clinician şi psihoterapeut integrativ, tel.: 0726.291.491, [email protected], http://psihologroxanadanamihailescu.ro/

 

Abonează-te la newsletter!

Abonează-te la newsletter!

Primește săptămânal resurse prin intermediul e-mail-ului!

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top