Now Reading
EQ: Cum să crești copii cu inteligență emoțională mare

EQ: Cum să crești copii cu inteligență emoțională mare

Avatar photo

Inteligenţa, IQ, are de-a face cu raţiunea, cu mintea clară şi cu notele mari la şcoală. Legăturile inteligenţei emoţionale, EQ, sunt cu sentimentele şi emoţiile, relaţiile interumane, abilităţile sociale, motivarea şi stima de sine. Cum să cultivăm inteligența emoțională la copii.

Conceptul de „inteligenţă emoțională“ a apărut cu mulţi ani în urmă, Daniel Goleman fiind cel care a pus în dicționar termenul EQ şi, conform statisticilor, inteligenţa emoţională este de două ori mai importantă decât inteligenţa raţională.

Un copil care are o inteligenţă emoţională dezvoltată şi un anume nivel al inteligenţei raţionale, va avea rezultate mult mai bune decât are un copil cu acelaşi nivel de inteligenţă raţională, dar a cărui inteligenţă emoţională nu e dezvoltată.

Citește și:

Cum să te înțelegi mai bine cu copilul. Sfaturi pentru familiile cu adolescenți

Ghid de comportament pentru mame vitrege

Psychologies: Cum putem să le dezvoltăm inteligenţa emoţională?

Florentina Gruia: Putem începe dezvoltarea inteligenţei emoţionale la copii încă de la vârsta de doi ani, după ce copilul se desprinde de mama, are propria sa identitate și începe să achiziționeze limbajul, învăţându-l să recunoască emoţiile: mai întâi, să le vadă pe faţa părinţilor, apoi să imite, identificându-le pe faţa personajelor din filmele de animaţie.

Urmează diferenţierea între emoţie şi sentiment – emoţiile se citesc pe faţă, sunt de scurtă durată, iar șase dintre ele sunt universale: bucurie, furie, frică, tristeţe, surprindere, dezgust, iar sentimentele sunt de lungă durată, le simţim în corp şi putem vorbi de iubire, ură etc.

Important este ca copilul să înveţe să vorbească despre ce simte: „Mă simt trist“,  „acum sunt furios“, „am fost surprins când…“

După învăţarea identificării emoţiilor şi conştientizarea acestora se poate merge mai departe, la empatie şi înţelegerea celorlalţi.

Interesant este faptul că, pe măsură ce copilul îşi recunoaşte propriile emoţii, le va cunoaşte mai bine şi pe ale celorlalţi, şi de aici se dezvoltă sensibilitatea faţă de semeni.

Copiii mici au tendinţa să privească lumea prin intermediul dorinţelor şi al nevoilor. Pe măsură ce ei cresc, în jurul vârstei de șase-șapte ani, devin mai capabili să negocieze şi să-şi exprime punctul de vedere.

Următoarea etapă ar fi cea de conţinere a emoţiilor, fie că e vorba de emoţii pozitive sau negative – mă refer aici la echilibru şi la a face faţă impulsurilor emoţionale şi comportamentale.

Copiii care au învăţat să recunoască emoţiile, sunt  mult mai abili în a-şi con­trola furia, tristeţea sau îngrijorarea. Aceste lucruri pot fi învăţate prin diverse exerciţii, jocuri de rol, punere în situaţie.

Esenţială este întrebarea „cum te-ai simţit?“. Creşterea motivării ar putea fi un alt aspect demn de urmărit, teoria inteligenţei emoţionale ne spune că acest fapt are implicaţii importante.

Sigur că putem valida şi încuraja copilul, însă dacă vom continua aşa, fără rezervă, copilul ajuns la maturitate, devenit adult, va aştepta validări de la şefi, partener de viață.

Aşadar, creşterea autovalidării duce la creşterea stimei de sine. „Ţie cum ţi se pare rezultatul tău?, „cum ai ajuns la această performanţă?“, „cum te simţi când ai astfel de rezultate?“ ar putea fi câteva exemple de întrebări pentru a creşte autovalidarea.

Alături de învăţarea propriilor emoţii , de empatie, de autocontrol, de capacitatea de a stabili un scop pozitiv (motivarea), aptitudinile sociale pozitive în relaţie cu ceilalţi sunt la fel de importante.

Vorbim aici de comunicare şi rezolvarea de probleme, apartenenţa la grup (intrare în raport cu ceilalţi) şi asertivitate. De exemplu, un adolescent cu inteligenţă emoţională dezvoltată are încredere în forţele proprii, îşi susţine punctul de vedere, nu se lasă influenţat, este empatic şi sociabil.

Prin contrast, izolarea, lipsa încrederii în sine, incapacitatea de a-şi controla emo­ţiile trădează ab­senţa inteligenţei emoţionale.

Dacă ar fi să creionăm profilul unui copil cu in­te­ligenţă emoţională, acesta ar şti să identifice emoţiile şi semnele care le preced, ar comunica mai bine ce doreşte, ce nevoi are, fără alte manifestări;

ce ştie să ceară şi să ofere în relaţie cu alţi copii; are capacitatea de a lua decizii fără că părinţii să fie nevoiţi să ceară ceva în numele său.

 

Cum ar trebui să se comporte nişte părinţi cu inteligență emoţională reală cu copiii lor?

F.G.: Dacă părinţii au deja inteligenţă emoţională dezvoltată şi au dobândite abilitatea de a recunoaşte emoţiile, au o stimă de sine ridicată, folosesc automotivarea şi au abilităţi sociale, este suficient să transmită prin propriul model toate aceste lucruri propriilor copii.

Sigur că există şi metode de predare şi învăţare a acestor abilităţi. Capacitatea de a manifestă empatie, de a înţelege punctul de vedere al copilului creşte calitatea relaţiei părinte-copil.

Un părinte care înţelege importanța inteligenţei emoţionale, după ce a făcut cele menţionate mai sus, responsabilizează copilul. Odată dobândită inteligenţa emoţională, în familie vor exista relaţii armonioase şi între părinte-copil, şi între fraţi.

 

Cum ar trebui să ne comportăm cu băieţii pentru ca ei să aibă această calitate, să fie inteligenţi emoţional? Dar cu fetele?

F.G.: Deşi există diferenţe de percepţie, raţionare, atitudine şi comportament la nivel de gen, nu consider că e nevoie de o diferenţiere în dezvoltarea inteligenţei emoționale.

Tot despre emoţii, stimă de sine, abilităţi sociale, integrare în grup, asertivitate este vorba, însă aş face câteva remarci cu privire la „programele“ pe care părinţii, în special mamele, le introduc în mintea copiilor la vârste fragede.

Câteva exemple ar fi: „Eşti băiat, băieţii nu plâng niciodată“, „eşti fetiţă, fetiţele trebuie să fie sensibile“, „să nu arăţi că suferi, ceilalţi te vor consideră slabă“ etc.

Părinţii influenţează dezvoltarea emoţională a copiilor în funcţie de gen; astfel, în socializarea fetelor se pune accent pe relaţii interpersonale şi expresivitate emoţională, iar în cea a băieţilor se pune accent pe autonomie şi putere.

Fetele sunt învăţate să manifeste într-o mai mică măsură comportamente active de furie sau agresiune fizică decât băieţii. În ceea ce priveşte exprimarea furiei, s-a observat că fetele primesc într-o mai mică măsură un feedback întâmplător de la părinţi, în cadrul interacţiunii părinte-copil, comparativ cu băieţii.

De asemenea, părinţii încurajează comportamentele de gen, precum teama şi retragerea la fete decât la băieţi, ceea ce reflectă că pot fi socializate de timpuriu să exprime problemele de comportament într-o manieră concordantă cu stereotipurile de gen.

Fetele sunt încurajate să se centreze mai mult pe relaţii, comparativ cu băieţii şi, prin urmare, sunt ghidate spre focalizarea pe emoţii şi discutarea lor în contexte care includ relaţiile cu ceilalţi.

Băieţii sunt învăţaţi să fie autonomi, autosuficienţi, ceea ce înseamnă că trebuie să înveţe să îşi controleze emoţiile şi să evite să discute despre aspectele emoţionale ale experințelor lor.

 

Cum ar trebui să fie un învăţător sau un profesor cu inteligenţă emoţională şi ce vedeţi că fac cei care nu au aşa ceva?

F.G.: Un cadru didactic cu inteligenţă emoţională ar fi de dorit, în primul rând, să transmită inteligenţa emoţională prim modelul personal, să înţeleagă, să fie atent la nevoile elevului, să susţină, să încurajeze şi să găsească modalităţi adaptate de a creşte motivaţia pentru învăţare.

Ar fi de dorit să diversifice abordarea astfel încât elevul să fie inspirat să deprindă, la rândul său, aceste abilităţi. Cei care nu au o inteligenţă emoţională dezvoltată, etichetează, critică, pedepsesc (colţul ruşinii, banca codaşilor, panoul obraznicilor), nu reuşesc să-şi stăpânească propriile emoţii, ţipă, dau interpretări eronate acţiunilor şi compară – comparaţia şi perfecţionismul fiind cele care distrug stima de sine a copilului.

 

Cum credeţi că s-ar putea proceda pentru a-i învăţa pe copii, din şcoala primară, să fie inteligenţi emoţional?

F.G.: În Statele Unite (şi nu numai), inteligenţa emoţională este predată în şcoli, prinsă în programa școlară, ca matematica sau oricare alt obiect de studiu.

La noi, însă, găseşti câteva lucruri despre emoţii în manualele de „dezvoltare personală“ pentru clasa pregătitoare şi clasa I. Introducerea în grădiniţe şi şcoli a unor programe care au în vizor dezvoltarea inteligenţei emoţionale ar fi de bun augur.

 

De ce e importantă inteligenţa emoţională şi care sunt beneficiile implementării acestor programe?

F.G.: În primul rând, un copil inteligent emoţional îşi creşte adaptabilitatea la condiţii diferite de viaţă, îşi fortifică interiorul, copilul învaţă disciplina, care e percepută drept o componentă firească a vieţii, va avea performanţe mai bune, relaţii interumane sănătoase şi echilibrate.

Avem nevoie să ne creştem copiii în respect faţă de sine şi alţii, să le alinăm rănile emoţionale, care pot degenera în comportamente lipsite de respect sau în agresivitate, să îi susţinem să îşi trăiască la maximum potenţialul și să îşi fructifice talentul de care dispun.

Inteligenţa emoţională dezvoltată în timpul copilăriei îşi prelungeşte efectele şi în timpul adolescenţei şi al vieţii de adult. Inteligenţa şi sănătatea emoţională pot juca un rol mult mai mare decât realizăm la prima vedere.

Florentina Gruia este psiholog clinician, consilier dezvoltare personală, psihoterapeut, www.florigruia.ro

 

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top