Now Reading
Cu totii (ne sin)ucidem un pic…

Cu totii (ne sin)ucidem un pic…

Revista Psychologies

Am ajuns la concluzia ca – in ciuda ipocriziei generale cu care este tratat acest subiect in societatea romaneasca actuala – de fapt acesta e un fenomen foarte larg raspandit, ascuns sub multe “fete”. Si ca sa-mi vina in ajutor intamplarea, inainte sa ma apuc sa scriu, tocmai am citit pe site-ul dvs. o confesiune intitulata “Fiica mea nu vrea sa urmeze calea aleasa de noi” scrisa de Nina (42 ani). Si eu am fost indrumata – discret – de tatal meu, un om inteligent, sensibil si ambitios, pe calea aurita a succesului social: am fost manata de la spate sa iau note bune, sa imi aleg cu grija prietenii, sa ma ingrijesc de aspectul fizic, sa fac o facultate care sa imi aduca foloase finaciare mai tarziu, sa ma incadrez intr-un post pe masura… In acest moment – 33 de ani – pot spune ca totul decurge conform “planului”: arat bine pentru varsta mea, am un sot si doi copii minunati, un post bun intr-o banca si mai buna si avem, in general, un standard de viata material, cultural si spiritual peste asteptarile noastre.

Tata a murit acum 11 ani si sunt sigura ca ar fi foarte mandru de mine si de familia mea. Dar sunt tot timpul obosita, prea obosita ca sa ma bucur de toate astea. De cativa ani fac introspectii ca sa inteleg ce este cu mine si cred ca tocmai incep sa inteleg ca, de fapt, toata viata mea m-am straduit sa ma indes in niste modele in care nu incapeam: ca elev nu prea am avut veleitati de premiant, dar m-am chinuit sa fiu printre primii; ma potriveam la gusturi si preocupari cu niste fete mai bonome, dar mi-am ales ca prietena de suflet premianta clasei (o femeie de mare succes, pe toate planurile, si la ora actuala); am urat matematica, dar am ales profilul “real”; economia nu am inteles-o, dar am dat (si am luat fara probleme) la ASE, Finante-Banci; mi-a placut sa petrec, dar m-am casatorit cu un barbat perfect de dragul caruia am renuntat si la ultimele mele proaste obiceiuri (fumat, baut, mers la petreceri, atarnat pe la terase sau prin camine cu prietenii, citit noaptea si dormit pana tarziu dimineata etc.); sunt scunda si toata adolescenta am fost si plinuta, dar de 15 ani tin diete draconice si, cu exceptia perioadelor post-natale, am avut o silueta cat de cat subtire.

Rezultatul? Sunt obosita si frustrata si nu inteleg de ce. Ma caut si imi dau seama ca habar nu am cine sunt. Pentru ca sunt, totusi, un om cat de cat inteligent si ambitios – ca si ceilalti membri ai familiei mele – am identificat in timp acele trasaturi ale mele care nu aveau sa-mi aduca SUCCESUL (care o fi acela?) si le-am ucis fara mila in mine, cultivand in loc o persoana admirabila, dar care nu ma reprezinta ! In loc de concluzie: Putem sa “schimbam macazul” la 33 de ani ? Ne vor mai iubi, apoi, cei care ne iubesc acum, asa? E loial, fata de ei, sa te schimbi? Cat timp ii poate lua unei persoane debusolate, ca mine, sa afle cine este, de fapt ? Care este rata de reusita pentru acest tip de demers, in general? Ce fel de resurse imi trebuiesc?

Si last but not least: ce voi face eu cu copiii mei? Ii voi intinde si eu pe patul lui Procust sau voi avea puterea sa “indur” cu seninatate cele mai “colorate” surprize din partea lor? A ! Si inca ceva, foarte important: in confesiunea doamnei Nina, fata dumneaei dovedea o pasiune admirabila si un talent pe masura, pentru o cale tot atat de “nobila” – muzica – ca si calea aleasa de parinti pentru ea – matematica. Dar ce te faci atunci cand, descoperindu-te, iti dai seama ca nu ai nici o pasiune “nobila”, nici un talent deosebit, ca esti cel mult mediocru in orice domeniu iti da prin cap sa-ti alegi? De ce oare am senzatia ca traim intr-o societate in care, daca nu te evidentiezi prin ceva “top quality”, mai bine… te sinucizi un pic?….

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Scroll To Top

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!