Mama zice…
Oricum as vrea eu sa par, sunt o fata ca toate fetele de varsta mea. Am 17 ani si ma deranjeaza ca nu am un prieten. Stiti cum e… Uneori te simti in plus. Si-apoi, un prieten e altceva decat o prietena, chiar decat cea mai buna prietena…
Am avut cativa prieteni, dar de fiecare data a durat putin, doua-trei luni, pana cand ne cunosteam mai bine, apoi deveneam amici, chiar foarte buni. Ne mai vedem, mai vorbim pe messenger, ne mai sunam sa ne uram la multi ani cand e cazul… Ei au acum alte prietene si-mi spun ca sunt lucruri pe care nu le pot discuta cu ele asa cum pot cu mine. Sunt onorata, bineinteles, dar m-am cam saturat sa fiu camaradul de incredere.
Mama zice ca, in general, barbatii – chiar si cei tineri – pretuiesc mai mult un bun camarad decat o iubita. De aceea, aleg din mine ceea ce este mai pretios.
Pe de alta parte, tot mama zice ca barbatii evita femeile prea inteligente, prin asta intelegand mai inteligente decat ei, sau comparabil. Imi pare rau, dar aici nu se poate face nimic. Sigur, as putea o vreme sa fac pe prostuta, dar, una la mana, nu l-as putea pacali prea multa vreme, si a doua, de ce sa fac eu asta? Cu ce sa ma aleg? Adica eu ma straduiesc zi de zi, clipa de clipa, sa aflu mai multe, sa inteleg mai multe, sa cresc mereu spiritual ca apoi sa ma straduiesc, cum tot mama zice, “sa ma las pe vine” ca sa par mai neinsemnata? Nu mi se pare deloc un castig.
Atunci ce-o sa se intample? N-o sa am niciodata un prieten, adica un iubit? Or sa se transforme toti in camarazi si confesori? Ce zice mama despre asta? Ea zice ca asta face sa “se cearna sita” si sa aleg ceea ce este cu adevarat de ales. Mama zice ca ceea ce va fi pentru mine iubirea adevarata va fi atat de bogat, atat de plin de sensuri, cum nu multora le-a fost dat.
Dar cine poate crede tot ce zice o mama?.