Now Reading
Solitudine… dragostea mea?!

Solitudine… dragostea mea?!

Tu te vei simti satisfacut ca li te poti impune, marturiseste-o; te-ai impus ca sa te accepte ca pe un unul de-al lor; de putine ori te-ai simtit asa de fericit, fiindca, de cand ai inceput sa devii ceea ce esti acum, de cand ai invatat sa apreciezi contactul tesaturilor fine, gustul licorilor fine, parfumul lotiunilor delicate, tot ceea ce in cursul ultimilor ani a fost placerea ta solitara si unica, inca de atunci ti-ai indreptat privirea acolo, sus, si inca de atunci ai trait nostalgia erorii geografice ce nu-ti permitea sa fii in toate privintele unul de-al lor.

Le admiri eficacitatea, confortul, igiena, puterea, vointa, si privesti in jurul tau si ti se par intolerabile incompetenta, mizeria, murdaria, lipsa de vointa, goliciunea acestora care te inconjoara, care nu au nimic de oferit. Si te doare si mai mult sa stii ca orice-ai face nu poti fi ca ei, nu poti sa fii decat o copie, o aproximatie, pentru ca, la urma urmei, spune: viziunea ta despre lucruri, in cele mai rele ori bune momente ale tale, a fost vreodata atat de simplista ca a lor? Niciodata. Nicicand nu ai putut gandi in alb si negru, in buni si rai, in Dumnezeu si Diavol. Admite ca intotdeauna, chiar impotriva aparentelor, ai aflat in ceea ce era negru germenul, reflexul contrariului sau. Chiar cruzimea ta, cand erai crud, nu era alterata de o anumita gingasie? Stii ca orice extrema contine propria sa opozitie; gingasie in cruzime, curaj in lasitate, moarte in viata…

Intr-un fel sau altul – aproape fara sa-ti dai seama, fiindca esti cine esti, esti cum esti si prin ceea ce ai trait – stii aceasta si din cauza asta niciodata nu vei putea sa te asemeni cu ei, cei care nu o stiu. Asta te jeneaza? Da, nu e deloc comod, e jenant, e mult mai usor sa spui : aici e binele si aici e raul. Raul. Tu nu le vei putea desparti niciodata. Poate pentru ca, lipsiti de aparare cum suntem, nu vrem sa se piarda aceasta zona intermediara, ambigua, intre lumina si umbra, zona aceea unde putem gasi solitudinea. Unde TU o vei putea gasi. Cine n-ar fi capabil la un moment al vietii sale – ca tine – sa incarneze in acelasi timp binele si raul, sa se lase condus in acelasi timp de doua fire misterioase, de culoare diferita, care pleaca din acelasi ghem pentru ca apoi firul alb sa urce si cel negru sa coboare si, cu toate acestea, sa se uneasca din nou intre degetele tale?

N-ai vrea sa te gandesti la toate astea. Tu vei detesta eul care ti-o aminteste. Ai vrea sa fii ca si ei acum. Aproape reusesti. Dar numai aproape. Numai aproape. Tu insuti vei impiedica uitarea, curajul tau va fi leaganul lasitatii tale, ura ti se va fi nascut din dragoste, intreaga ta viata va fi continut si-ti va fi promis singuratatea. Caci nu vei fi fost nici bun nici rau, nici generos, nici egoist, nici fidel, nici tradator. Doar singur. Ii vei lasa pe ceilalti sa-ti afirme calitatile si defectele, dar, tu insuti, cum ai putea sa negi ca fiecare afirmatie a ta va fi negata, ca oricare dintre negatiile tale se va afirma? Nimeni n-o va sti, in afara, poate, de tine. Caci existenta ta va fi fabricata din toate firele singuratatii, la fel ca viata tuturor oamenilor. Caci, nu vei avea fata de ceilalti nici o posibilitate in plus sau in minus pentru a scapa de solitudine si a trai viata asa cum o doresti. Si, daca vei fi un lucru, si nu altul, se va intampla pentru ca, totusi vei fi nevoit sa alegi.

Alegerile tale nu vor nega restul vietii tale posibile, tot ceea ce vei lasa in urma de fiecare data cand vei avea de ales. Alegerile o vor subtia atat de mult incat azi alegerea si destinul tau se vor contopi cu singuratatea ta. Vei muri? Nu va fi pentru prima data. Vei fi trait atata viata moarta, atatea momente pline de simple miscari. Cand cineva isi va lipi urechea la usa care te separa de el si-ti va asculta trairile, cand tu, de cealalta parte a usii te vei misca fara sa stii ca esti auzit, fara sa stii ca cineva traieste suspendat de zgomotele si de trairile vietii tale in spatele usii, cine va trai aceasta separatie? TU sau EL? Cand amandoi veti sti ca ar fi suficient si un singur cuvant si totusi veti continua sa ramaneti in tacere, cine va trai aceasta liniste dureroasa? TU sau EL? Nu, n-ai vrea sa-ti aduci aminte despre asta. Ai vrea sa-ti aduci aminte despre altceva: numele acela, fata aceea pe care trecerea anilor o va consemna. Dar vei sti ca, daca iti amintesti despre asta, te vei salva, vei fi salvat mult inainte de a se fi intamplat toate cele intamplate. Iti vei aminti intai ceea ce se condamna. Si, o data salvat in privinta asta, vei sti, ca restul, ceea ce credeai ca e salvarea ta, va fi adevarata condamnare: a-ti aminti ceea ce iubesti dar o eviti – DRAGOSTEA, si ceea ce ar putea fi salvarea de care te agati – SINGURATATEA.
Ady Vantiu

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!