Citești
„Am inceput sa inteleg adevarata viata abia la 30 de ani…“

„Am inceput sa inteleg adevarata viata abia la 30 de ani…“

Revista Psychologies

„Aveam o viata plina, dupa orice standard, credeam eu. Un job bun, invitatii nenumarate la evenimente, baluri, calatoream mult. In weekenduri aveam grija de doua fetite de la orfelinat – asta, ca sa-mi umplu si golul ca nu aveam copii la acel moment…” O confesiune uimitoare a Larisei Claru.

 

„In decembrie 2008 am simtit ca m-am pierdut pe mine insami. Aveam o viata plina, dupa orice standard, credeam eu. Un job bun, invitatii nenumarate la evenimente, baluri, calatoream mult. In weekenduri aveam grija de doua fetite de la orfelinat – asta, ca sa-mi umplu si golul ca nu aveam copii la acel moment. In septembrie 2008, am simtit ca lumea a inceput incet sa imi fuga de sub picioare.

Am aflat ca mama mea, care este «Dumnezeul» meu, avea cancer de tiroida si trebuia operata imediat. Operatia reusise, insa traiam cu frica, ma afundam din ce in ce mai mult in munca si in alte lucruri, ca sa uit ca ea e bolnava. Frica m-a cuprins intru totul si am ajuns la panica.

Atunci mi-am dat seama ca, daca eu nu ma fac bine, nu am cum sa o ajut pe mama mea sa se faca bine. Asa ca am luat decizia sa plec in jurul lumii. Era un proiect vechi al meu, insa nu am avut niciodata curajul sa-l pun in aplicare. Visul meu era si este sa calatoresc si sa ajut copiii.

Familia a fost socata de decizia mea, insa tot ei au fost primii care m-au sustinut si m-au indemnat sa fac ce-mi spune inima. Mama mea a fost prima care mi-a spus: «Du-te, Larisa, eu te voi astepta acasa». Acest lucru m-a motivat atat de tare, incat am simtit ca pot face orice. Faptul ca eu am plecat, a intarit-o pe mama mea si ea s-a luptat. S-a luptat sa infranga boala si sa ma faca pe mine sa inteleg ca totul se poate in viata daca ne dorim cu adevarat.

Prietenii mei au fost si ei socati, pe alocuri neincrezatori ca eu voi putea sta atat de mult plecata, ei stiind despre relatia apropiata cu mama mea. Sunt foarte atasata de mama mea si nu puteam pleca de acasa mai mult de o luna. Simteam ca nu mai am aer, ca ma sufoc daca nu ajungeam acasa la mama. Toti au pus pariu ca ma voi intoarce acasa dupa o luna. Nu a fost asa! M-am intors acasa abia dupa 11 luni!

Mi-am inceput voluntariatul in Argentina, intr-un mic oras din nord, unde am avut un proiect pentru copii orfani. Aici am locuit cu o familie care m-a imbogatit spiritual. In Peru, am facut voluntariat tot pentru copii orfani. Si aici am locuit cu o familie de ofiteri in politie. In Costa Rica, am fost voluntara in doua proiecte de salvare a testoaselor. S-a desfasurat in jungla, si dormeam in niste conditii precare.

Au urmat apoi, pe rand: Australia, cu voluntariat pe mediu, unde am locuit in corturi, intr-o padure; Malaezia – voluntariat intr-un program de reabilitare a urangutanilor, unde gazda noastra a fost un trib si unde dormeam in niste colibe facute din clei si paie; Cambodgia – voluntariat pentru copii defavorizati si abuzati sexual. Casa noastra de aici a fost o camera intr-un hostel. Nepal – am predat engleza la preotii si copiii (viitori preoti) de la un templu tibetan.

Am locuit la templu, a fost cea mai frumoasa experienta. Africa de Sud – un proiect pentru animale si un proiect pentru copii infectati cu HIV. In proiectul cu animale, dormeam in niste casute, intr-o rezervatie, iar la cel cu copii dormeam intr-o casa dintr-un sat, special amenajata pentru voluntari. Am punctat si locul in care dormeam ca sa va dati seama la ce eram expusi psihic, dincolo de proiectele in sine.

Au fost proiecte care m-au provocat atat emotional, cat si fizic. Insa din toate am invatat, am invatat sa vad cu ochi adevarati, cei ai inimii, sa ascult, sa daruiesc fara a cere nimic inapoi. Toate proiectele au avut partile lor frumoase. Cel mai important lucru pentru mine a fost ca am cunoscut atat de multi oameni deosebiti, oameni simpli si frumosi, frumosi mai cu seama in interior! Asta m-a ajutat sa merg mai departe.

Cate ceva despre mine… Am fost binecuvantata cu o familie unita si iubitoare. Suntem o familie numeroasa, am doua surori si un frate. Tata ne indemna mereu: «Toti pentru unul si unul pentru toti». Noi nu stiam cum este sa nu imparti – ce era al meu, era al tuturor. Asa ne-au crescut parintii nostri. Mama a fost o gospodina excelenta, gatea zilnic cate trei feluri de mancare. De cand ma stiu, la noi acasa usa a fost mereu deschisa. Ba erau copiii din cartier, ba erau nevoiasi sau batranii din bloc, mereu era cineva la masa.

De fiecare Craciun, mama gatea fasole cu carnati pentru familiile sarace din cartier, iar eu, surorile mele si fratele meu duceam borcanele, si mai tarziu, caserole cu mancare nevoiasilor. Imi aduc aminte ca pentru noi era un fel de joaca, dar a avut o mare importanta pentru felul in care am crescut. De când eram mica, imi placea sa am grija de toti copiii din cartier. Am fost adusa pe aceasta lume ca sa fiu mama.

Idolatrizand copiii, imi doream sa stau cat mai mult aproape de ei, asa ca ii rugam pe vecini sa ma lase sa am grija de copiii lor. De multe ori, aduceam acasa copii din familii mai sarace ca sa manance cu noi, iar mama le dadea si haine ramase mici de la noi. Asa am fost crescuti: sa impartim si sa ajutam. Generozitatea a fost una dintre valorile familiei mele.

Greutatile sunt diferite pentru fiecare dintre noi. Pentru mine, cea mai mare durere din aceasta experienta a fost sa-i vad pe copiii din orfelinate inchisi ca niste animale, traind poate mai rau decat animalele, iar eu nu puteam face indeajuns ca sa le fac viata mai buna pentru totdeauna, dincolo de momentele de alinare, in care eram cu ei, ii tineam in brate si le cantam.

Cum am trecut peste probleme, nici eu nu mai stiu acum, ma certam cu Dumnezeu, urlam, plangeam. O experienta plina de invataminte a fost prima familie cu care am stat. Ei m-au ajutat enorm sa trec peste tristetea care m-a cuprins, sa vad mai departe de atat. Ei m-au invatat sa vad ca putinul pe care il faceam noi era o raza de speranta pentru copii. Cred ca ne nastem cu o bogatie imensa, si anume iubirea, in toate formele ei. M-am redescoperit pe mine, in cel mai profund fel.

Din familie, am primit o educatie buna si multa dragoste. Am invatat multe lucruri de la familia mea, scoala, prieteni, religie, serviciu, cariera, de la experientele prin care am trecut. Insa am inteles ca am uitat cel mai important lucru: sa-mi ascult inima si sa-mi urmez visurile. In aceasta calatorie mi-am dat seama ca nu am facut altceva decat sa invat, sa ascult si sa fac.

Am uitat sa traiesc cu iubire sincera si sa traiesc dupa ce imi spune instinctul sau inima. Sa fiu iubire… Traim ca niste roboti si dupa reguli care de obicei nu se potrivesc cu ce simtim noi. Si ce facem? Le urmam pentru ca asa am invatat sa facem. Si pe urma ne intrebam, cei mai norocosi, de ce nu sunt bine? De ce am viata asta? De ce nu sunt fericit?

Avem liberul arbitru, acela de a alege ce ni se intampla si tot ceea ce vrem sa se intample. Si, atunci, de ce nu alegem? De frica. Frica este cel mai mare dusman al nostru, a fost si al meu. Si inca ma lupt cu frica, dar macar ma lupt si incerc sa schimb ceva. Stiu ca nu pot schimba lumea sau pe mine intr-un an, dar pot face o diferenta.

Si as face din nou aceasta excursie, si din nou, pentru ca stiu ca mai am atat de multe de invatat. Intentionez sa repet experienta asta, iar in viitor, cand fiica mea va creste, o voi lua cu mine, ca sa vada cum este adevarata viata. Sa traiasca experientele ei.“

Abonează-te la newsletter!

Abonează-te la newsletter!

Primește săptămânal resurse prin intermediul e-mail-ului!

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

Vezi comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Sus
Prinde o reducere o dată în lună! Totul redus cu 30%
ABONAMENTE, CĂRȚI, EVENIMENTE
AGENDE PERSONALIZATE