Now Reading
Ce ascunde gustul pentru risc?

Ce ascunde gustul pentru risc?

Revista Psychologies

Atunci cand zbor sunt fericita, si am simtit asta mai ales cand s-a intamplat sa revin la zbor dupa o pauza. Prin zbor ma eliberez de stresul acumulat; dupa o zi de zbor ma simt obosita fizic, dar extraordinar de bine psihic. Si norocoasa”, spune Simona Cristea, expert in acrobatii aeriene.

Aproape toti incearca sa se apropie de moarte, pentru a o imblanzi, fara sa caute sa se distruga pe ei insisi. Isi spun: „Imi provoc teama, deci exist.” Dar biografia lor e posibil sa contina uneori un tata, un unchi, un apropiat, dis­parut intr-un mod eroic: un navigator, un pilot… Foarte devreme, ei si-au pus in minte sa egaleze aceasta imagine ideala. Caci, pentru a se structura, orice indi­­vid are nevoie de un ideal prestigi­os. La ei insa aceasta nevoie este du­sa la extrem. Inspirandu-se din mo­­­­­­­­delul acela, il evoca si nu mai sunt in do­liu dupa el.

Este un fel de fuga ina­in­te pentru a opri timpul. In a­ce­lasi timp, asumarea riscului este si un mod de comunicare: imi dovedesc ast­­fel independenta, diferenta, imi fac un nume! Este cu atat mai a­de­va­rat pentru aceia care, in copilarie, au suferit complexe. Ei ca­uta sa le uite acumuland fapte mari. Dar nu e ca­zul tuturor.

Putem deveni aventurieri?

Nu, caci cea mai mare parte dintre oameni nu e obsedata de dorinta de a triumfa asupra mortii. Autoconservarea ne face sa ne razgandim daca vrem sa sarim cu elasticul de pe un pod. Chiar teama va func­­tiona ca un blocaj. Am avea imediat con­sti­in­ta vulnerabilitatii corpului nostru, in timp ce indra­gos­titii de risc, pentru a o simti, au nevoie sa se expuna pe­ri­colului. Ca reactie, ne fascineaza, trimitandu-ne aceste fantasme de atotputernicie, de ab­sen­ta a limitei pe care fiecare o ascunde in psihicul sau.

Dar sa fie numai sfidarea mortii? Pentru unii, experienta extrema e un mod de a se cunoaste pe sine. Iata ce spune Alexandru Ga­van, cel mai ta­nar alpinist roman care a urcat pe Hi­malaya. In ascensiunile sale repetate pe munti de peste 8000 de metri, acolo unde corpul nu se mai poate adapta si moare cu incetul, Alex nu foloseste oxigen suplimentar sau serpasi.

„Riscul este prezent, in grade mai mari sau mai mici, in aproape orice activitate uma­na. Daca nu risti niciodata ni­mic, ai toate sansele sa nu realizezi niciodata nimic. Faci un pro­gres doar in momentul in care iesi din cercul tau de confort si pasesti in necunoscut, iar necunoscutul, printre altele, inseamna risc. Pe varf te vezi asa cum esti tu de fapt. Nu simti nici un fel de nevoie de legitimizare, la orice s-ar referi ea. In momentul acela esti chiar varful si asta e tot ceea ce conteaza”, spu­ne Alexandru.

Placere si suferinta: un cuplu strans

Placerea este moneda comuna, termenul mediu al comportamentelor noastre. Nu este simpla insa ob­ti­ne­rea acestei placeri, fiindca in creierul nostru ea este strans legata de structurile nervoase responsabile de procesul invers: suferinta. Altfel spus, placerea pe care drogul i-o procura unui toxicoman va fi urmata de o stare de lipsa. Si aceasta lipsa insuportabila va chema o noua doza pentru a o regasi.

Invers, un alerga­tor la maraton va incepe printr-o stare de durere care are ca scop sa gaseasca placerea, gratie „baii” de endorfine care urmeaza efortului depus in cur­sa. Concluzia: se instaureaza un a­de­varat proces de dependenta, un cu­plu si un ciclu de placere-durere care isi impune propria lege cautatorilor de extaz.

Alexandru Gavan
„Devenisem parte din muntele pe care trebuia sa-l urc“

Alex Gavan este cel mai tanar alpinist roman care a urcat pe doua varfuri din lantul Himalaya, de peste 8000 m. Emotiile descrise de el sunt placerea extatica si durerea extrema ce conduce la ea…

La 8000 de metri concentratia de oxigen din aerul pe care il respir este la mai putin de o treime din cea existenta la Bucuresti. Mai mult decat atat, depasind intervalul de 7000-7500 de metri, te afli in „zona mortii”, in care orice proces de aclimatizare devine imposibil, iar corpul incepe usor sa moara, cu fiecare clipa pe care o petreci acolo sus. Deci, dupa ce te aclimatizezi pentru altitudinea respectiva, sin­gura ta sansa este sa urci varful cat mai repede si apoi sa cobori cat mai repede.

In 2006, pe varful Cho Oyu (8201 m), lipsa de oxigen, oboseala dupa 13 ore de ascen­siune continua si des­hi­dra­tarea extrema m-au facut sa adorm de doua ori in regiunea varfului, lucru extrem de periculos la altitudinea respectiva. Cred ca m-a salvat atunci faptul ca m-am tinut tot timpul conectat la ceea ce mi se intampla, de fapt simteam ca de­ve­nisem deja o parte din muntele pe care incercam sa il urc, o parte din vantul care imi formase turturi in ju­rul gurii si pe barba, o parte din na­tura ce ma inconjura. Si asta ma fa­cea sa dau acolo nu 100% din mine ci 1000%.

Anul asta, pe Gasher­brum 1, am simtit cu doar cu doua ore inainte sa ating varful ca voi reusi intr-adevar. Pana atunci, cre­deam in sansa mea de a atinge var­ful, desi in mod realist era foarte mi­ca (conditiile au fost potrivinice in cea mai mare parte a timpului) dar am fost preocupat in mod continuu de ce se intampla in exteriorul meu si cum ma influenta lucrul ala. Iar intrebarea: „Continui sau ma re­trag?” mi-a venit in minte de mai multe ori si de fiecare data a trebuit sa actio­nez diferit si sa adaptez ne­preva­zutul, sa-l fac sa lucreze in favoarea mea ca sa nu ma scoata altfel din joc..

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

Pages: 1 2
View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!