Citești
Cum se descopera oamenii prin teatru

Cum se descopera oamenii prin teatru

Revista Psychologies

Dupa ce ani de zile s-au pierdut de ei insisi in vieti rutinate, marcate de munca si de oboseala, de stres, unii oameni isi cauta creativitatea si spontaneitatea pierdute. Uneori, se regasesc pe ei insisi si tineretea lor sufleteasca. Iata ce au gasit cativa dintre ei prin teatru si scrierea unei piese.

 

„Am inceput sa traiesc un vis“ – Corina Ciubotaru, 28 ani, project manager

„Cand am inceput sa vin la «Scrie despre Tine», aveam 24 de ani. Ma gaseam, impreuna cu inca vreo zece oameni, intr-o sala fara sunete apartinand Centrului National al Dansului, pe vremea aia, undeva sus, in Teatrul National. Era decembrie, stiam, dar timpul parea sa stea in loc cele trei ore pe care le-am petrecut acolo.

Nu se auzeau decat vocile noastre si nu se vedeau decat rareori miscari subtiri in spatele panzelor negre care acopereau peretii banuiti ai spatiului. Era prima oara cand aveam senzatia ca oamenii din jurul meu simt importanta unei povesti la fel de bine ca si mine. Am plecat spunandu-mi: «Nu-mi vine sa cred ca iau parte la asta. In sfarsit, oameni ca si mine!».

Dupa aproape un an si jumatate de scris, ateliere, deplasari, vorbit cu o multime de oameni despre «Scrie», cunoscut oameni de la spatii si rezolvat diverse probleme tehnice, reusisem nu numai sa duc piese prin multe locuri din Bucuresti, ci si sa scriu eu una, a mea.

Scriind, gasisem o lume pe care pana atunci o incuiasem undeva si in care descopeream parti din mine pe care nu le constientizasem si imi venea sa ma iau in brate. Eliza, personajul principal al piesei mele, a luat fiinta undeva aproape de Buzau, intr-o camera cu soba, cu cateva luni inainte de premiera.

Pana sa-mi vad piesa pusa in scena, am avut mereu impresia ca nu am scris destul. Aveam colegi care dadeau pagini intregi dupa cateva zile de cautat si, mai adanc, dupa noi scene, insa eu aveam doar anecdote din viata Elizei, iar povestea ei se crea incet undeva dincolo de text, intr-o sfera separata de viata mea si a actorilor.

Era ca si cum Eliza si colegii ei isi continuau existentele intr-un plan paralel, asa cum fac personajele dupa ce ai terminat de citit cartea, iar eu nu mai stiam ce sa scriu despre ea. Repetitiile au durat luni in sir.

Timp in care mi-am pierdut slujba, mi-am gasit alta, am fost admisa la un program de master in afara si am descoperit un drum nou in viata, pe care nu mi l-a impus nimeni si pe care mi l-am putut mereu construi asa cum am dorit.

Devenisem un minimanager cultural si imi placea la nebunie, piesa imi aratase o noua dimensiune a teatrului, ca mod de interpretare a realitatii, scriam si vedeam povesti peste tot, aveam chiar idei de noi texte. Trecusem de la a fi o fetita speriata si pierduta, prinsa intr-o slujba fara satisfactii, la a fi sigura pe mine si pe cale sa-mi traiesc un vis.

Premiera piesei mele, «Branza topita», a avut loc intr-o seara de mai pe o ploaie torentiala. Au venit peste 100 de oameni, multi necunoscuti mie, dar si multi prieteni, iar eu mi-am spus doar: «Ai reusit. Ai ajuns unde trebuie».

Platforma «Scrie despre Tine» m-a dus pe un drum lung si intortocheat al autodescoperirii, exact la momentul potrivit. Cred ca atunci, mai mult ca oricand, eram pregatita sa ma gasesc.“

 

 

See Also

„Am sentimentul ca pot muri linistita. Dar nu inainte de a scrie o piesa!“ – Carmen Guran, 55 ani, inginera

„In ianuarie 2013 eram ravasita deja de cativa ani tulburi de cuplu. Prietena mea, Daniela, imi sugereaza un atelier de dezvoltare personala, intr-o prima sesiune deschisa, dupa care pot alege sa particip sau nu in continuare… Ea a parcurs deja cateva etape si crede ca mi-ar placea si, mai ales, mi-ar face bine.

Ii voi fi recunoscatoare Danei toata viata pentru acest indemn. Pentru mine, a fost autopsihoterapie prin scris. Si nu numai. Aveam in multe imprejurari un comportament emotional excesiv: uneori deveneam patetica povestindu-mi trairile fata de cei dragi, ceea ce mi-a atras de multe ori replici de genul «hai ca exagerezi… prea dramatizezi totul!».

Or, aici, la «Scrie despre tine», despre asta este vorba: pot (chiar trebuie!) sa dramatizez propriile experiente, sentimente, relatii… Stiu, ma eliberez de emotii exhibandu-le, ceea ce s-ar putea intoarce impotriva mea, ranind pe cei dragi… La inceput, eram extrem de furioasa pe barbatul meu, am vorbit si am scris foarte mult despre problemele noastre… am fost brutal de sincera, cinica chiar.

In timp insa (sau tocmai de aceea), m-am detasat putin si am privit lucrurile altfel, am actionat in sensul rezolvarii problemelor mele, relatia mea cu cei din jur s-a reconditionat in timp, astfel incat am ajuns sa am remuscari la gandul ca voi face publice atatea intime dureri.

Festivalul de anul trecut mi-a adus chiar surpriza de proportii de a juca un minuscul rol intr-o piesa de teatru, alaturi de profesionisti, ceea ce, la 54 de ani, este un miracol… De aceea, principalul meu tel in acest proiect este acela de a ma bucura de tot ceea ce scriem sau jucam si a nu-i dezamagi pe colegi, ba mai mult, de a-i rasplati cumva pentru generozitatea de a-mi oferi clipe de tinerete reala «in circumstante imaginare», cum ar zice Sorin.

Vorbind despre viata mea, mi-am reevaluat relatia cu parintii, cu bunicii, cu barbatul, cu copiii, cu prietenii etc., am dezgropat munti de emotii, am plans si am ras cu pofta retraind momente, am regasit principii incalcate, am instituit principii noi pentru a-mi proteja existenta mea ulterioara, am reusit, practic, sa ma spovedesc si sa impartasesc cu deschidere totala. Am sentimentul ca pot muri linistita. Dar nu inainte de a scrie o piesa!“

Abonează-te la newsletter!

Abonează-te la newsletter!

Primește săptămânal resurse prin intermediul e-mail-ului!

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

Pages: 1 2
View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top