Citești
Emotiile proprii ne mint

Emotiile proprii ne mint

Revista Psychologies

Emotii, copil
Traim cu covingerea ca emotiile reflecta personalitatea noastra, identitatea noastra profunda. In realitate, ele pot chiar sa ne impiedice sa fim cu adevarat noi insine.

Mai demult, emotiile inspirau neincredere, dar astazi lucrurile stau exact invers. Nu mai sunt privite ca ceva periculos. Le con­sideram indispensabile, la fel ca aerul pe care il respiram sau ca re­la­tiile pe care se bazeaza viata noastra cotidiana. De altfel, numeroase teorii psihologice ne invita sa ne cultivam sensibilitatea, sa ne exploram comorile emotionale care zac in noi si sa ne lasam calauziti de ele in viata. Emotiile nu mint niciodata, ne asigura aceste teorii. Departe insa de a ne reflecta personalitatea autentica, unele emotii au patruns prin efractie in mintea noas­tra. Ar fi mai bine sa invatam sa le recunoastem, fiindca nu au nici un drept legitim de a ne influenta existenta.

Se nasc dintr-o confuzie

Ambiguitatea emotiilor se datoreaza conditiilor in care s-au nascut. Bebelusul, care nu dispune de un „manual de utilizare” al lumii incon­ju­ra­toa­re, interiorizeaza emo­ti­ile celor din jurul sau. De exemplu, atunci cand cade, nu plange imediat, ci se ui­ta la mama lui, sa-i vada reac­tia. Daca ea e ingrijorata, atunci incepe sa planga, dar daca ea ii zambeste, copilasul e linistit si zambeste si el.

Nu este vorba de telepatie. Copilul interpreteaza, fara sa-si dea seama, limbajul corporal al parintilor: se ia dupa mi­mi­ca, pozitia corpului, gesturi, tonul vocii. Roseata sau paloarea de pe chip sunt si ele indicii ale unor stari de spirit. Se intampla insa uneori ca emotiile unuia dintre parinti ori ale cuiva din familie sa fie complet deplasate in raport cu o situatie.

De exemplu, sa luam cazul lui Alex, un baietel de cinci ani. De fiecare data cand bunica lui il aduce in parc, sa se joace cu ceilalti copii, el resimte o teama aparent nejustificata. Bunica lui Alex asociaza acel loc de joa­ca cu un traumatism grav, pe care ea l-a suferit in copilarie. Co­pilul a inte­rio­rizat aceasta emotie si o resimte de fiecare data cand este dus acolo. Din cauza asta, evident, nu se poate bucura din plin de compania celorlalti copii si de timpul sau de joaca. Bineinteles ca bunica nu i-a impus niciodata sa simta aceleasi lucruri ca si ea. A fost o reactie spontana a lui, datorata faptului ca isi iubeste foarte mult bunica si ca e foarte sensibil la starile ei de spirit.

See Also

Emotiile pot fi impuse prin forta

Uneori, se intampla sa fim obligati sa resimtim anumite emotii. Asa se intampla, de exemplu, cu un copil care trebuie sa isi viziteze bunica foarte severa ori care trebuie sa isi petreaca sfarsitul de saptamana cu tatal vitreg sau cu mama vitrega, pe care nu ii poate inghiti. Riscul este ca el sa isi joace atat de bine rolul, incat sa uite in cele din urma ca emotiile respective i-au fost impuse.

Putem observa acelasi lucrul la copiii care au fost maltratati. Adultul isi mas­cheaza abuzurile, prescriindu-i victimei emotiile pe care trebuie sa le simta. De exemplu, ii spune: „E spre binele tau” sau „E vina ta”. Copilul, care ar trebui sa resimta furie, se simte indatorat ori rusinat. Uneori, lucrurile merg si mai depar­te. Copilul isi poate ascunde furia in spatele unei afectiuni la comanda, pe care o indreapta mai tarziu asupra celor care il fac sa sufere: astfel, ajunge sa creada ca ii iubeste pe cei care ii fac rau.

Abonează-te la newsletter!

Abonează-te la newsletter!

Primește săptămânal resurse prin intermediul e-mail-ului!

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

Pages: 1 2 3
View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top