Citești
Filosofia bunatatii

Filosofia bunatatii

Revista Psychologies

Pentru ca am avut in noiembrie un proiect dedicat numai acestei valori atat de necesare, ne-am gandit sa interogam un filozof pe marginea acestui concept. A raspuns provocarii Mihai Novac, lector la Universitatea Nicolae Titulescu. Asadar, cum defineste un filozof bunavointa?

A ne simti binevoitori – mai mult decat a actiona ca atare – pare o emotie cu mai multe fatete, nuante. Cu alte cuvinte, aflati fata in fata cu propria noastra nevoie de bunavointa, nu stim, parca, cum sa ne-o definim, cum sa dobandim acel confort, acea senzatie de certitudine psihologica pe care ne-o dau alte emotii, precum binele, fericirea, furia, dezamagirea.

Termenul de „bunavointa“ pare ca trimite la o stare mai sofisticata, mai ambigua. De pilda, daca intrebam un etician, el ne va spune ca, desigur, nu este bine sa ne lasam inselati de alaturarea celor doua cuvinte: ea nu poate fi identificata cu vointa buna. Filozoful Emmanuel Kant spunea, de exemplu, ca aceasta din urma se refera la motivele (potrivite) care stau in spatele actiunilor noastre.

 

O incercare de definire

„Cum putem defini bunavointa? Cred ca cel mai bun mod de a oferi un raspuns la aceasta intrebare il pot da vorbind mai degraba despre cum este ea – sau/şi mai limpede – despre cum suntem noi prin raportarea la ea. Ce este, spre exemplu, relevant, ce iese in evidenta, atunci cand incercam sa ne vedem pe noi insine ca fiind binevoitori? Si, pentru ca suntem niste fiinte ale cuvintelor, primul loc din care ar trebui sa incepem sa mergem pe firul lamuririi ar fi chiar felul in care ne raportam prin limbaj la bunavointa. Cu alte cuvinte, la ce ne referim cand spunem ca suntem binevoitori?

Exista doua situatii, astfel: ne simtim binevoitori si ne purtam ca atare fata de cei din jur, pe de o parte. Pe de alta, putem manifesta bunavointa si fata de obiecte, activitati, contexte. In primul caz, cred ca un sinonim care ne-ar ajuta mai bine sa intelegm conceptul ar fi ingaduinta. In cel de-al doilea, cuvantul care ne-ar ajuta sa ne lamurim mai bine ar fi „sarguinta“ (tenacitatea).

Fie ca este vorba despre oameni sau despre obiecte, actiuni, pare limpede ca a te purta cu bunavointa presupune, in ambele situatii, un efort, o investitie din partea noastra. Cand ne comportam astfel fata de o persoana, gestul are si valoare morala; prin comparatie, acelasi gest are, fata de lucruri sau/si activitati, doar o valoare practica.

In prima situatie alegem sa investim cu bunavointa un aproape al nostru, un omolog, daca putem spune astfel, o alta constiinta, un alter ego. In cea de-a doua insa, bunavointa noastra se indreapta spre ceva lipsit de umanitate, neutru moral, lipsit de atributele personale in care ne-am putea regasi sau oglindi noi insine.

 

Mecanismul paradoxal al bunatatii

Cred ca, psihologic vorbind, aceasta dubla raportare ne provoaca adesea confuzii. Ni se intampla sa „amestecam“ cele doua raportari, oamenii si actiunile, obiectele. Aceasta confuzie, aceasta pornire, ne poate induce un sentiment de nostalgie, de pierdere. Iata de ce: se poate intampla sa avem, constient sau nu, tendinta ca, prin manifestarea bunatatii, sa facem astfel incat, in timp, sa ii „transformam“ pe cei din jur in obiecte; sa ii tratam binevoitor, dar cu acea sarguinta pe care o avem de obicei fata de actiuni, lucruri, in locul ingaduintei cu valoare morala. Or, tocmai din cauza acestei atitudini ajungem sa scapam din vedere tocmai esentialul: calitatea umana a celor cu care suntem binevoitori.

De la obiecte, proiecte, ne dorim beneficii cu valoare practica. Oamenii reprezinta – in sine, pentru noi – mai mult, si de la ei vrem (si) mai mult, atunci cand ne manifestam bunavointa. Si ei de la noi. Semenii nostri sunt fiinte vii, autonome, egali ai nostri, cu emotiile, deciziile si gandurile lor. Sa fim binevoitori cu lucrurile, contextele nu e asa de riscant, cum este atunci cand simtim, ne manifestam in acelasi fel cu semenii nostri. Primele nu ne parasesc, nu pot decide sa plece de langa noi, fiind previzibile, lipsite de vointa, ratiune si in puterea noastra. Oamenii insa, da.

See Also

 

Nostalgia bunavointei

Tindem, de multe ori, sa ii tratam pe cei din jur ca pe niste obiecte, ca pe un reflex al dorintei noastre de a putea controla prezenta lor, si, desigur, tocmai atunci pierdem din vedere exact ce au semenii nostri mai de pret de oferit: asemanarea lor cu noi: libertatea lor de decizie, complexitatea lor.

Ceea ce este lipsit de constiinta, ceea ce nu ne este egal, ne ofera certitudinea permanentei, a controlului, securitatea venita din faptul ca, in relatia cu ele, numai noi suntem factorii de decizie. Pe de alta parte, oamenii pe care i-am vrea cu adevarat „aici“, alaturi de noi in mod neconditionat, nu prezinta aceste garantii. Ei ne daruiesc, in schimb, uneori macar, mult mai multe satisfactii.

De aici, si nostalgia bunavointei. Uitam sa ii tratam pe cei asemeni noua cu ingaduinta, le oferim doar sarguinta vointei noastre. Si apoi, dupa ce ii tratam ca pe niste lucruri, in dorinta de a-i controla, in speranta ca ne sunt de folos si raman „acolo, alaturi de noi, cuminti, ducem dorul umanitatii lor. Solutia lucida? Cel mai probabil, o asumare curajoasa, realista a celuilalt, a aproapelui, ca prezenta personala, autonoma, perisabila, in viata noastra.

 

Abonează-te la newsletter!

Abonează-te la newsletter!

Primește săptămânal resurse prin intermediul e-mail-ului!

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top