Citești
Sa evoluam putin mai inteligent

Sa evoluam putin mai inteligent

Revista Psychologies

Copilarie, adolescenta, varsta adulta: ce ne face sa devenim stupizi in fiecare etapa? Analiza partii de irationalitate si imaturitate, constienta sau nu. Pentru ca viata si evolutia in viata nu inseamna obligatoriu o „desteptare“.

Cine este prost? Nimeni, evident. Sau toata lumea, in functie de zile si de oameni. Pentru ca prostia este o judecata morala si subiectiva. Nu exista „imbecili“, cum sunt obsedatii, nelinistitii, introvertitii… Imposibil, asadar, sa vorbesti de prostie in termeni psihologici. Sau este? In schimb, psihanalistii sunt interesati de fenomenele psihice care pot fi „prostesti“: dragostea prea stransa dintre copil si parintii sai, care il impiedica sa devina independent; indispozitia adolescentina care ii face pe adolescenti sa se comporte infantil; „imbecilitatea“ care interpeleaza psihanaliza si cea care rezulta din conflictele noastre inconstiente – prostia nevrotica in urma careia ne sunt afectate facultatile de a invata, de a gandi, de a trai in mijlocul celorlalti.

 

COPILARIE: MICI PROSTII PENTRU PROBLEME MARI

In Cinci psihanalize ale lui Sigmund Freud, „prostia“ este numele pe care Hans, cinci ani, si parintii sai il dau fricii de care sufera baiatul lor dupa nasterea surorii sale. Problema este ca ii este teama sa iasa afara. De fapt, Hans o iubeste in mod inconstient mai mult pe mama sa si se teme ca tatal lui sa nu se razbune. Prin descoperirea nevrozelor infantile, Freud ofera o clarificare a comportamentelor absurde ale micutilor. Pentru ca-si iubeste mama mai mult, un copil poate ramane in beatitudinea de copil neajutorat, „atitudinea sa de bebelus“, convins ca mama sa asteapta aceasta atitudine din partea lui.

Pentru a accede la „caracterul specific al sexului sau“, micutul trebuie sa treaca prin „momente mai putin placute, care au scopul de-l face mai puternic“, separari succesive, explica psihanalista Françoise Dolto. Abandonarea biberonului pentru descoperirea placerii mancarurilor variate ale celor mari, renuntarea la fustele mamei pentru a fi independent. Copilul „prost“ nu este un „idiot“, este un copil nelinistit de perspectiva de a creste. Iar atunci cand copiii fac prostii, ei urmeaza o evolutie normala: incearca sa se opuna, sa se separe de parintii lor.

Aceasta conceptie a psihozei infantile permite indreptarea privirii spre esecul scolar. Elevul retine ca un secret trebuie pastrat, iar acesta ii afecteaza functiile cognitive: „Daca nu am dreptul sa stiu ca bunicul nu este adevaratul tata al tatalui meu, nu am dreptul nici sa stiu sa citesc ori sa calculez“, isi spune copilul. Refuzul de a invata este o strategie a inconstientului sau pentru a-si proteja parintii.

Un alt motiv de a ramane „prost“ este „lipsa de… lipsa“. Copilul prea satisfacut poate deveni „debil“. Lui Françoise Dolto ii placea sa spuna aceasta anecdota: este un copil care la varsta la care toti ceilalti vorbesc, el este mut. Insa, intr-o zi, spre surprinderea parintilor, el vorbeste pentru prima data pentru a cere sarea. „Vorbesti!“. „Bineinteles“, raspunde el. „Dar pana azi nu aveam nevoie sa deschid gura: sarea era tot timpul pe masa!“

 

ADOLESCENTA: VARSTA NEGHIOBIEI?

Varsta „prostiei“ prin excelenta, cand urmam pulsiunile fara a gandi, este adolescenta. Descoperirile cele mai recente in neurostiinta permit sa se vada creierul adolescentilor, care este imatur. Lobul frontal, asociat gandirii abstracte, exercitiului interogarii asupra sinelui, in timp ce restul ariilor cerebrale implicate in planificarea actiunilor sunt inca in stare de dezvoltare.

Psihanalistul Paul Denis, autorul cartii Elogiul prostiei, emite o ipoteza originala: aceasta perioada de stupizenie ar fi un mecanism de aparare impotriva emotiilor prea puternice. Masca prostiei ne-ar proteja de situatiile ingrozitoare si de rolurile sociale niciodata experimentate. Indragostit, adolescentul zambeste, caci refuza sa-si marturiseasca sentimentele. Emotionat de o expunere pe care trebuie sa o prezinte la scoala, o face pe clovnul si isi face colegii sa rada.

Pentru a evita sa se confrunte cu limitele sale intelectuale, adolescentul „pierde timpul inutil“. Mai degraba copil, nematurizat inca, el traieste intre cele doua stari. Sau, pentru a gandi eficient, este de acord sa se poata situa, sa fie „instalat“ intr-un loc real. De altfel, functionarea „natanga“ a adolescentei apare la varsta adulta – daca nu ne simtim in largul nostru, nu suntem la locul potrivit, nu suntem recunoscuti: glume stupide intr-o seara in care oaspetii abordeaza subiecte despre care nu stiu nimic, mutenia tinerei femei care joaca rolul idioatei incantatoare, crezand ca incarneaza astfel imaginea femeii fatale…

 

VARSTA ADULTA: SA NU DEVENIM „STUPIZI“

Prostiile, comportamentele copiilor si adolescentilor dispar destul de repede: ele sunt litere de descifrat adresate anturajului; odata intelese, dezvoltarea intelectuala si afectiva reapare. In schimb, prostia nevrotica a celor mari este tenace: ea este rezultatul conflictelor psihologice vechi, puternic ancorate – ca un complex al lui Oedip rezolvat prost –, care sfarseste prin a face parte din personalitate.

Nevroza ne face mereu putin stupizi, caci aceasta conduce spre o regresiune a stadiilor infantile ale dezvoltarii psihoafective si ne izoleaza spre placeri pulsionale la fel de primitive. Nevroza obsesionala, studiata de Freud in Cinci psihanalize, ne trimite cu gandul spre bucuria pulsiunii anale.

„La varsta adulta, este gustul placerilor agresive, «proaste si rautacioase», si nevoia bolnavicioasa de influenta si control. Crispata de dorinta de stapanire, «personalitatea obsesiv compulsiva» are nevoie sa aiba ultimul cuvant. Nu suporta contradictia: incapatanarea sa atinge usor ridicolul, dar narcisismul sau il impiedica sa recunoasca nedreptatile. El nu se simte niciodata prost. In alte forme de nevroze, pulsiunea orala este cea care se afla pe primul plan. Personalitatile orale se recunosc dupa obiceiul de a vorbi mult, cu o asigurare incontestabila, despre chestiuni pe care le cunosc putin.

Fara sa-si faca griji ca tertele persoane ar putea fi mai bine informate si ar putea gasi stupida o asemenea detaliere. Daca pentru acestia celalalt este mai «idiot», pentru personalitatile orale acesta nu exista realmente. Cat despre «complexatii» care se plang («ma simt un prost»), acestia sunt, in general, victimele incapacitatii lor de a se detasa de parintii lor. Instruirea implica o transgresiune, o libertate de spirit de care ei se tem si pe care nu indraznesc sa o adopte.“

„Iubirea infantila pentru parinti este sursa inhibitiei intelectuale, te impiedica sa gandesti singur si sa adopti valori personale, devenind debil“, explica psihanalistul parizian Patrick Valas. Conform convingerii lui Jacques Lacan, nimeni nu este menajat: „Imbecilitatea este esenta omului“. Ne priveste pe toti, pentru tendinta noastra nestapanita de a ne bucura de ceea ce ne face rau, de cautare a problemelor, de complicare a vietii. Prostia este pentru noi cea de-a doua fata!

 

Abonează-te la newsletter!

Abonează-te la newsletter!

Primește săptămânal resurse prin intermediul e-mail-ului!

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

Vezi comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Sus