Now Reading
Spovedania unui anxios

Spovedania unui anxios

Revista Psychologies

anxios, anxietate, confesiune
A doua zi, am ajuns pentru prima oara la psihiatru
si am luat primele doua saptamani de xanax (mai fain ca diazepamul, dar eu va sfatuiesc – lexotanil, mult mai fin). Apoi, in 2002, am mai facut un atac, am rezistat insa ceva mai bine, a doua zi a fost in regula.

La Paris aveam deja flaconul cu distonocalm la minebetablocant, e bun, sa stiti, dar n-are eficienta unui anxiolitic de meserie. Acolo am facut niste atacuri micute, dar cu distonocalmul in mine lucrurile erau sub control (ma gandesc, acum, ce curaj am avut sa plec la Paris singur, fara sotie, dupa un asemenea precedent). Reintors, a urmat o perioada nu prea buna in relatia cu sotia mea. Voiam sa ma despart – si nu prea – pentru ca stiam ca se rupsese ceva.

M-a pedepsit in felul ei: s-a indepartat de mine si de regimul pe care-l tinea, cand si cand, pentru a-si infrange mostenirea genetica. Are tendinta de ingrasare si multa pofta de mancare, si de viata, ceea ce nu mi-a displacut de altfel niciodata la ea.

Orice putea sa imi provoace anxietate

Am plecat in urmatorul an cu aceeasi bursa, dar de da­ta asta am clacat: n-am mai putut iesi din caminul in care stateam de­cat insotit, dadusem in anxietate generalizata. Acasa, rapid, cu avionul – pe care nu-l suportam – si cu cate un diazepam la trei-patru ore.

Familia mea se alarmase

La Bucuresti, familia mea se alarmase: mama era ingrijorata si, ca de obicei, intre ea si sotia mea s-au ivit primele conflicte mai mari, din felul in care fiecare intelegea sa aiba grija de mine. De atunci a inceput adevaratul chin, pentru ca, daca de atacuri de panica am scapat in cateva luni, de nesiguranta relatiei cu sotia mea nu am reusit sa ma eliberez.

Am inceput o psihoterapie cam lenesa, combinata cu medicamentele. Astfel, am putut sa-mi reiau repede serviciul, sa ies din casa, cu greu, desigur, profitand si de vacanta de iarna (predau, printre altele, si nu doar cursuri de intelegere si tratare a simptomelor mele, ca in acest moment).

Dar anxietatea se structurase, cum se spune. Era cronica acum. Datorita terapeutului gasit atunci, am abandonat anxioliticele. Tot datorita lui, am predat in semestrul I al anului scolar 2005-2006, in vreme ce viata mea se desfasura astfel: dimineata – spaima, lipsa de pofta de mancare, efort de a parea acceptabil in ochii sotiei mele si ai lumii, transpirat, fara nici un chef, cu dureri de cap si ametit. Apoi lucram greoi, la scoa­la si acasa, cat puteam, mereu cu un caiet in care sa-mi notez starile, cu carti de psihologie si de psihiatrie, sensibil la orice contact social, gata sa ma lamentez in fata oricui.

Poti sa te temi de paianjeni…

Din nevoia de asigurare, am urmat si urmez cele doua terapii in paralel, dar cred ca reusesc sa le separ. Oricarui anxios i-as spune sa aleaga terapia cognitiv-comportamentala, din cateva motive importante: nu trebuie sa astepte sa vrea sa se vindece, asa cum cere psihanaliza. Ajunge sa aiba incredere in terapeut si, neaparat, in propria ratiune si in toate explicatiile care i se ofera. Este o terapie ce face apel la ratiune si vointa si care incearca sa dedramatizeze conflictele nevrotice. Nu ti se interzic medicamentele – anxioliticele, da, dar nu si antidepresivele cu potential anxiolitic; de aceea, e bine pentru cei cu angoase mai puternice sa incapa pe mana unor psihiatri de formatie, care sa aiba dreptul sa prescrie medicamente.

E clar ca anxietatea manifestata patologic nu poate avea drept cauza o realitate, ci propria slabiciune. Poti sa te temi de paianjeni, dar asta nu se intampla din cauza paianjenului. Dar, daca de paianjeni te poti feri, sunt lucruri pe care nu le poti evita: oamenii, de exemplu. As recomanda, din experienta personala, si psihanaliza, insa doar in urmatoarele conditii: simptomul sa nu fie prea deranjant, pentru ca travaliul memoriei sa nu fie prejudiciat.

Nu trebuie folosita psihanaliza pentru desfasurarea pro­priilor ganduri de tip „invartit in jurul cozii“. Psihanalistul te as­teap­ta cat vrei tu, dar poate ca tu – inconstientul tau – vrea foarte mult, si atunci anxietatea nu iti dispa­re niciodata.

Psihanaliza e o prac­­­­­­­­­tica interesanta, dar ea lucrea­za fara anestezie.
Mie mi se pare ca psihanalistului nu-i pasa de suferinta ta fizica sau, daca o face, ar renunta la statutul sau de psihanalist. Totodata, psihanalistul cere o oarecare deschidere culturala din partea pacientului; acesta trebuie sa spuna ceva, si nu chiar toata lumea poate asta.

Rezistentele mele

Ce va pot povesti eu astazi, dupa ani de simptome si de terapie? In ambele situatii, rezistente mele la terapie sunt foarte mari. Cel putin asa mi se spune. Dar unui om care a invatat sa reactioneze prin anxietate la orice dezechi­libru si a facut asta toata viata lui, ii va fi foarte greu sa re­nun­te la ea, cu toate ca stie ca este da­u­na­toa­re si se chi­­nuieste atat de mult. Asupra acestui punct, toti terape­u­tii cad de a­cord.

Insa, in vre­me ce unul te in­soteste pe un drum care se poate sa nu ajunga ni­ciodata la sfarsit, altul te stran­ge cu usa si te invata teh­nici de autocontrol ca­re te fac ce­­va mai puternic, dar care nu te vin­­deca nici ele. Pentru ca an­xietatea e boa­la individualismului, printre altele, si a dez­ra­da­ci­na­rii. Oricum, nu ui­tati: nu muriti de asa ce­va. Nu mu­riti, dar cu siguran­ta nici bine nu va este.

Realizat de Iuliana Alexa
Foto: GULIVER.

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

Pages: 1 2
View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!