CITESTI ACUM
Sunt o prietena a pacientului

Sunt o prietena a pacientului


Miercuri.
Azilul de batrani. Cand intru, ma intampina o scena de gradinita: harmalaie, galceava, ca bebelusii in scutece, in carucioare, ingrijiti de asistente care ii hranesc cu lingurita. Asistentele imi dau raportul: „Doamna X s-a baricadat in camera cu domnul Y si au incercat sa faca copii”. Noroc ca amandoi au cam 160 de ani impreuna si nu stiu unde si-au uitat jucariile de facut copii. Svetlana canta in poloneza. De cand are dementa senila s-a intors la limba materna, de acum 89 de ani. Rita, o alta octogenara, isi leagana papusa infofolita in scutece si ma intreaba de ce copilul ei nu mai creste. Rog familia sa ii dea o papusa mai mare.

Acestia sunt „copiii mei” de la azil. Sunt din nou fericiti, fara griji, cu parinti. Nu cu sufletul lor am eu de lucrat, ci cu cel al familiilor care, devastate initial de senilitatea celor dragi, invata mai apoi sa inteleaga ca intoarcerea in lumea trairilor dintai nu e nepla­cuta pentru parintii lor.

Joi. Clinica de tulburari alimentare. La „mancaciosi”, cum fac eu haz de ne­caz, anorexici de-a valma cu bulimici: unii (sau unele, caci pacientii sunt in majoritate femei) mananca prea putin, altii prea mult. Nu tractul digestiv le este defect, ci sufletul. O pacienta de 160 de kg imi explica: „De cand tata a murit, mananc intruna. Nu stiu de ce, dar e singura alinare”. O intreb cum ii arata ea dra­gostea parintelui pierdut. Imi raspun­de: „Ii gateam”. Ii spun: „Incerci sa-l tii in viata hranindu-l”. A inteles intr-un final ca tatal nu mai avea de mult nevoie de „painea de toate zilele”.

Vineri. La tribunal incerc sa con­ving judecatorul sa imi permita sa tratez, impotriva vointei ei, o pacienta de 80 de ani cu depresie severa. Refuza sa ia medicamente, sa se alimenteze, sa mai traiasca. Ea se incapa­taneaza si ma in­treaba „La ce bun?” Pacienta mea nu mai crede ca sinuciderea este un pacat, si-a pierdut de mult credinta… Cu ochii pierduti in cap, cu fata osoasa, ridata de deshidratare, prea slabita ca sa mai mearga, sa vorbeasca, asteapta in pat, detasata, „sa vina sa ma ia”. Crede ca nimic n-o mai poate salva. Judeca­torul imi da dreptul s-o vindec!

In weekend. In weekend sau in vacante, incerc din rasputeri sa evit sa fac pe psihiatrul de serviciu. Dar, pentru ca nu se poate vorbi despre vreme prea mult, adica despre subiecte inofensive, sfarsesc prin a da „consultatii” care uneori incep la micul dejun si se incheie la cina.

Foto: GULIVER / Arhiva Juliet Nichols.

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

Pages: 1 2
View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Sus

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!