Now Reading
Isabelle Filliozat: „Îmbrățișarea este esențială la orice vârstă!”

Isabelle Filliozat: „Îmbrățișarea este esențială la orice vârstă!”

Victor Popescu
Isabelle-Filliozat-Îmbrățișarea-este-esențială-la-orice-vârstă

Douăzeci și nouă de cărți traduse în 19 limbi. Conferințe care adună mii de persoane. Isabelle Filliozat este o referință în materie de educație, devenind celebră pentru abordarea sa: parentajul pozitiv. Metoda ei pleacă de la principiul conform căruia copilul nu este obraznic pentru că așa îi cășună, pentru că vrea să-și supere părinții, ci pentru că nu are de ales: creierul său este încă necopt. Un interviu care vorbește despre înțelegere și îmbrățișări, cultivarea relațiilor, neuroștiință și psihologie.

Psychologies: Sunteți psihoterapeut, scriitoare și susțineți conferințe, utilizați și predați metoda parentajului pozitiv atât părinților, cât și psihologilor. Abordarea dumneavoastră este deja cunoscută cititorilor români: două titluri recente sunt „Le-am încercat pe toate!”, respectiv „Mă exasperează!”, iar în toamnă se va publica volumul „Nu ne mai înțelegem deloc!”, dedicat părinților de adolescenți. Cărțile dumneavoastră folosesc și popularizează descoperiri din neuroștiințe. Cât de relevante sunt aceste date din neurobiologie pentru părinții care vor să-și înțeleagă și să-și ajute copilul?

Isabelle Filliozat: Din perspectivă strict psihologică, avem la dispoziție doar idei vagi despre motivele comportamentului copilului, așa cum le interpretăm noi. Ne bazăm pe diverse credințe privind motivele pentru care copiii se poartă într-un fel sau altul. Eu caut să înțeleg, în manieră științifi că, ce se întâmplă în creierul copilului și ce anume stă în spatele purtării sale.

Pentru că avem tendința de a proiecta ce gândim, interpretăm lucrurile prin prisma experiențelor și filtrelor proprii. De pildă: „dacă îi zic copilului să se grăbească și el fuge în partea cealaltă a casei, înseamnă că e neascultător.” În acest moment, deja îl judec. Or, această judecată mă împiedică să reflectez asupra adevăratului său motiv. De ce să nu mă întreb, mai curând: „ar putea exista și o altă cauză a fugii copilului, în afară că e neascultător?” Odată conștientizată alternativa, pot ține cont de datele și informațiile oferite de știință, cum este cazul studiilor privind mecanismul stresului. Acum știm că există cele trei forme de reacție la stres: lupta, fuga sau încremenirea.

See Also

Cunoscând această perspectivă, ca adult și părinte pot înțelege că, în momentul în care eu urlu la un copil, acesta fie mă va ataca (poate mă va mușca), fie va fugi în celălalt colț al casei, ca să scape de mine. Când urli – „dă-mi odată mâna!” – ridici atât de mult vocea, încât copilul încearcă mai degrabă să se ferească de tine sau rămâne încremenit, fără să mai miște. Abia atunci îți poți da seama că ceea ce iei drept un semn de obrăznicie nu este, în realitate, decât un răspuns la stres.

Citeşte articolul integral în cadrul ediţiei septembrie-octombrie 2020 al Revistei PSYCHOLOGIES.

Abonează-te la newsletter!

Abonează-te la newsletter!

Primește săptămânal resurse prin intermediul e-mail-ului!

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top