Now Reading
Sa mancam impreuna

Sa mancam impreuna

David Servan-Schreiber

La inceputul anilor ’80, cand eram doctor intr-un spital parizian, luam adesea pranzul cu medicii internisti in sala de mese care le era rezervata.

Antreul, felul principal, branza, desertul, cafeaua – toate ne erau servite pe niste mese acoperite cu fete de masa albe. Conversatiile curgeau neintrerupte timp de aproape o ora.

Dupa o vreme, mi-am continuat studiile de medicina in Canada. Acolo, echipa medicala trecea pe la autoservirea spitalului si mancam pe o farfurie, in 20 de minute.

Apoi am mers in Statele Unite, la Stanford. Pauzele de pranz nu existau. Doar un sandvis cald, o briosa si o cutie de suc, pe care le consumam in timpul unei conferinte ce anunta un nou medicament.

M-am obisnuit repede cu acest mod de a manca si, pe tot parcursul sederii mele in America, luam pranzul singur, in picioare, in liftul care ma ducea de la laboratorul meu la clinica unde consultam pacientii.

Institutul National de Prevenire si Educare a Sanatatii a publicat rezultatele unei anchete de proportii in legatura cu obiceiurile nutritionale ale francezilor.

Aceasta arata ca francezii se apropie progresiv de modelul american: mancam din ce in ce mai des singuri. In fata calculatorului – la birou, in fata televizorului – acasa sau in fata unei carti, pe terasa unei cafenele.

Totusi, sociologul francez Claude Fischler si colegul sau american Paul Rozin au aratat ca, in imaginatia lor, francezii considera un pranz si o cina adevarate numai daca stau asezati in jurul unei mese si sunt inconjurati de alte persoane.

Nu este cazul americanilor, pentru care atributul principal al unei mese este acela de a aduce corpului energia (aproape am putea spune combustibilul) de care are nevoie, la fel cum am hrani un cal de povara pentru a-si continua munca.

Fischler citeaza o tanara frantuzoaica : „Daca am de facut un comision urgent, nu mananc la pranz, dar imi cumpar ceva de la vreo patiserie si rontai pe drum, altfel nu as rezista“.

In mod clar, pentru ea sandvisul consumat pe strada nu constituie un „pranz“. In schimb, in opinia unui american, un sandvis „este“, fara discutie, un pranz.

Pentru Fischler si Rozin, faptul de a manca singur sau deloc ar putea sa fie la fel de important pentru sanatate precum calitatea alimentelor consumate.

See Also

De altfel, faimosul meniu mediteranean nu este doar un amestec de legume, ulei de masline si condimente alaturi de un pahar cu vin rosu.

Este un moment de veselie, o intalnire, o ocazie de a rade sau de a ne bucura sufletul cu povesti.

Studiile stiintifice arata ca mesele luate in comun sunt consumate mult mai lent, ca excesele sunt mai putine, si totalitatea caloriilor acumulate este mai mica in raport cu mesele luate de unul singur.

Ca si cum numai veselia ne-ar hrani celulele.

In cazul acesta, sa invatam sa ne onoram adevaratele nevoi – asa cum am renuntat eu la mesele luate in lift – si sa profitam de fiecare ocazie ca sa mancam
impreuna!

Abonează-te la newsletter!

Abonează-te la newsletter!

Primește săptămânal resurse prin intermediul e-mail-ului!

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top