Now Reading
Adolescența mea, între căutarea de sine și vizite la spitalul de psihiatrie

Adolescența mea, între căutarea de sine și vizite la spitalul de psihiatrie

Adolescența este o perioadă bulversantă, iar eu m-am simțit trântit de valurile ei. M-am autoevaluat, nu mi-am găsit locul, nu știam cine sunt sau ce vreau. Am crezut mereu că sunt în neregulă. Eram doar un adolescent…

Citește și:

Lecții de carismă de la un urât cu spume

Nu îmi place furia pe care o simt, dar face parte din mine

Era în iarna lui 1980. Tocmai împlinisem 18 ani în prima lună a anului. Dar nu eram prea fericit de faptul că mă înscriam în rândul majorilor. Aveam alte probleme.

În toamnă primisem o scrisoare de la o fostă colegă prin care mi se transmitea că a încercat să țină la mine dar n-a mers. Îmi mai scria printre altele, că, îi eram un coleg simpatic, dar să nu confundăm simpatia cu dragostea.

Îmi mai scria să nu mă supăr pe ea dar nu prea are răbdare; propunea să rămânem buni colegi, așa cum am fost înainte de a-i cere prietenia. Am fost foarte afectat, chiar daca eram obligat să recunosc (aș face-o si acum, la o adică) că totul s-a petrecut foarte elegant între noi.

Pe lângă asta, eram în clasa a XII- a, la cel mai prestigios liceu din oraș, supranumit și „Bastilia”. Pe vremea aceea, la acel liceu, cam toți mergeau să dea admitere la facultate. Și aproape toți cam și intrau. Pentru mulți, asta însemna mult studiu, cu ore de mate și fizică luate în particular. (aproape toți – așa era trendul și politica partidului unic din acea vreme – ne pregăteam pentru a deveni ingineri). Ș

i eu eram unul dintre cei care trăgeau tare pentru a intra la politehnică. Luam și eu ore în particular, de mate și fizică, de la profesori ce figurau printre cei mai bine cotați în oraș. Părinții mei făceau un efort financiar. Voiau să fac facultate pentru a avea o viață mai ușoară. Chiar așa s-a și exprimat mama mea la acea vreme. Acum îmi amintesc cu drag…

Dar, cum scriam mai devreme, eu aveam și alte probleme. (îmi amintesc că aproape am blocat-o pe săraca maică-mea, odată, când eram într-a XI-a, spunându-i că eu, mă citez: „îmi caut eul!”)

Începusem din vara trecută să fumez regulat, câte 1-2-3 țigări pe zi. Întotdeauna mă lua cu amețeli la primele fumuri. Practicam și ieșitul la bere cu câțiva colegi. Nu prea rezistam și după vreo 2 beri mă cam moleșeam, deveneam somnolent mai ales în combinație cu țigările.

Seara, de multe ori mai aveam de făcut exerciții și probleme sau de învățat la materii care nu prea „mai interesau”. Și-atunci trebuia să trag de mine… Destul de frecvent, îmi copiam temele, a doua zi, în clasă.

Voiam să fiu printre colegii „macho”. Nu mi se potrivea prea bine. Eram un introvert hipersensibil.masturbam destul de des.

Acest „sport” l-am încercat prima oară în vara dintre clasa a X-a și a XI-a, dupa ce am reușit la treapta a II-a. Era descris destul de amănunțit într-o carte ce mi-o luasem de la anticariat. Pentru că aveam tendința să exagerez, „după” mă apucau sentimente de vinovăție.

Mai obișnuiam, când ieșeam de la liceu, să intru la anticariat și o dată am găsit o carte cu titlul „Adolescența”. Mai citind, mai răsfoind din respectiva carte, am ajuns să-mi bag nasul și la partea cu patologia adolescenței. Citeam despre schizofrenie, despre psihozele maniaco-depresive și despre psihopatii.

Am ajuns să mă identific destul de repede cu simptomele afecțiunilor psihice descrise în carte. M-am văzut ca fiind o combinație din toate…(ulterior aflasem că asta li se întâmplă unor studenți care merg la medicină alegându-și ca specializare psihiatria).

Pe la mijlocul lunii februarie 1980, într-o dimineață, i-am spus mamei că eu nu mai vreau să merg la școală pentru că nu mă mai simt deloc bine în clasă cu colegele și colegii mei, că m-am săturat de materiile și de profesorii care le predau.

Săraca maică-mea a fost total bulversată. A început să mă întrebe ce-am de gând să fac? Cum rămâne cu pregătirea pentru facultate? Că nu mă pot angaja nicăieri, eu neavând nici măcar diplomă de bacalaureat.

I-am spus că vreau să merg să lucrez pe șantier, că mă săturasem de atâta matematică, fizică și tehnologie. Atunci, în acea dimineață, i-am mai spus mamei că aș vrea să mă ducă la un psihiatru pentru a se stabili cât sunt de inteligent și de normal.

See Also

Și uite așa, ai mei m-au dus la policlinică (cum se spunea pe vremea aceea) la psihiatrie. Îmi amintesc că eram foarte inhibat, aproape că nu puteam să vorbesc. Psihiatrul la care am nimerit era la vreo 45 – 50 de ani, mic de statură, cu părul cărunt, lins și umed, pieptănat spre spate. Ulterior am aflat că era alcoolic.

Nu mai țin minte ce m-a întrebat; doar asta îmi amintesc că am văzut cum a scris pe acea trimitere către spitalul de neuropsihiatrie (cunoscut de aproape toți cei din oras ca fiind “spitalul 6”) sintagma “schi?”. Imediat am bănuit – urmare a lecturilor mele – că mă suspectează de schizofrenie.

Am mers apoi cu tatăl meu (necăjit și descumpănit totodată) la “spitalul 6”. Acolo, am întâlnit un medic psihiatru cu al cărui fiu am fost într-o clasă, la gimnaziu. De la prima ședință, m-a liniștit în ceea ce privește diagnosticul prezumtiv de schizofrenie, cu care venisem la spital, spunându-mi că o să-mi arate el, acolo, în spital, cazuri de genul…

Am stat internat o săptămână. A fost o experiență pe care nu o doresc nici unui adolescent, si în general nimănui. E vorba de impactul psihologic pe care o asemenea experiență, petrecută la vârsta adolescenței, o lasă pentru toată viața.

Urma să mă întorc din nou la școală. Aveam de recuperat lecții, teze la matematică și fizică, dar, mai ales, trebuia să mă întorc în clasa aceea unde erau colegele (si acea colegă…) și acei colegi față de care mă simțeam „în plus” (datorită episodului cu „spitalul 6” prin care am trecut foarte recent) jenat, complexat, cu stima de sine și iubirea de sine la pământ. M-am închis în mine. Nu mai vroiam să continui în varianta asta.

Am revenit la medicul psihiatru…am fost reinternat pentru încă două săptămâni. În acest interval am decis (eu împreună cu părinții mei) să repet, din motive de ordin medical, clasa a XII–a de liceu. Îmi amintesc că unul din argumentele pueril-liniștitoare (aș spune acum…) a fost acela că oricum am fost dat la sașe ani la școală.

Să pomenesc câte ceva și despre diagnosticele primite. La prima externare el s-a numit „sindrom neurasteniform la o personalitate în formare”. La sfârșitul celei de-a doua internări, el suna așa: „dezvoltare psihopatică a personalității cu frecvente stări neurasteniforme”.

Acel cuvânt „psihopatică“, nu mi-a plăcut deloc și chiar dacă am înțeles că se referea la tipul meu de dezvoltare a personalității , ani de-a rândul tot am mai citit prin cărțile de psihiatrie despre psihopatie, încât, acum la 56 de ani, îndrăznesc să (îmi) spun că nu sunt un psihopat.

Foto: shutterstock.com

Abonează-te la newsletter!

Abonează-te la newsletter!

Primește săptămânal resurse prin intermediul e-mail-ului!

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top