Cuplu: Nu știam că este vorba despre gaslighting
Știam că nu îmi este bine lângă el pentru că nu mă simțeam în siguranță. Totodată însă, începusem să mă îndoiesc de mine, iar asta mă îngheța. Eram într-o relație în care trăiam un gaslighting cumplit din partea lui. Mă făcea să mă îndoiesc de ce spun, fac și gândesc eu.
Citește și:
Poate sufăr de egoism cronic, dar o relație de cuplu nu face parte din filmul meu
După divorț m-am concentrat cel mai mult pe copii și comunicarea cu ei
Nu știu să cataloghez problemele de cuplu după patologii sau termeni cunoscuți în psihologie. Pentru a mă înțelege mai bine pe mine, am început să citesc pe acest subiect și așa am aflat că ceea ce se întâmpla în cuplul meu se numește gaslighting. Adică, pe românește, când partenerul tău te face să crezi că ai înnebunit. Și nu e așa.
Mi-am iubit mult partenerul. Era cu 15 ani mai mare decât mine și, cumva, îi acordam un plus de înțelepciune, îl vedeam precum partea mai matură și echilibrată a cuplului nostru. Asta și pentru că mereu era foarte calm, foarte calculat.
Eu sunt mai spontană, mai energică, mai agitată de fel. În timp, am început să amorțesc, să mă ascund și să simt cum mă sting.
Era o combinație între lucuri mărunte „ți se pare” – îmi tot spunea, și lucruri importante „nu am spus niciodată asta” sau „nu s-a întâmplat așa ceva”. Când auzi asta frecvent și cu ai cu cine altcineva decât cu tine să verifici realitatea… începi să ai îndoieli.
Mai ales când feed-back-ul acesta vine de la persoana iubită. De la cel în care ai încredere. Am crezut că o iau razna și chiar începusem să mă tem de vreo formă de demență, deși eram prea tânără pentru așa un diagnostic.
De schizofrenie mă temeam și mai tare. Țin minte și acum cum mă privea cu îngrijorare, uneori chiar iritare, când spuneam ceva sau povesteam ceva legat de noi.
Îmi repeta că e în mintea mea, că lucrurile nu sunt așa, că mi le imaginez sau mi se pare. Ajunsesem nu să afirm lucruri, ci să le prezint ca pe un soi de întrebări așteptând să văd dacă mi se confirmă sau nu.
El lipsea tot mai des de acasă – își găsise o iubită, iar eu mai aveam puțin și nu mai ieșeam deloc (să nu vorbesc prostii și să își dea vreun apropiat seama că am înnebunit).
Singurul lucru bun pe care l-am făcut fără să i-l spun a fost să mă duc la psiholog. A crezut că voi fi nebună cu acte și din cauza asta partenerul meu mă va părăsi.
Treptat, psihoterapeutul m-a ajutat să verific realitatea, să învăț să mă bazez pe ce știu eu că s-a întâmplat, ba chiar să țin un jurnal.
Așa am realizat cum se juca iubitul meu cu mintea mea. Așa am reușit să îl și părăsesc și să am grijă să mă vindec pe mine.
E crunt să realizezi că cel pe care îl iubești te-ar putea handicapa astfel, dar iată, eu sunt un caz. Pentru că am reușit să mă eliberez de el, aș spune că sunt un caz fericit.
Foto: shutterstock.com
