Mult timp n-am avut succes în viață. Credeam că sunt introvertă, dar de fapt ai mei nu mă lăsau să îmi exprim părerile
Credeam că așa este firesc, să taci, să asculți și să îți ții părerile pentru tine. Asta pentru că ai mei mereu mă puneau la punct când încercam să vorbesc. Abia mai târziu am învățat că nu „trebuie” să fiu introvertă.
Citește și:
„Tipa, pur și simplu, l-a păcălit! S-a folosit de sarcină ca să nu o părăsească“
După divorțul părinților mei, mama m-a învățat să îl urăsc pe tata
Am fost un copil cuminte, ascultător, lucru de care părinții mei erau foarte fericiți. Serioasă, preocupată de studiu, cu un grup de prieteni, dar fără excentricități sau aventuri care sperie familia.
Noi am fost extrem de uniți, în fiecare duminică mergeam la bunica, la masă, sărbătoream împreună zilele de naștere, de nume, Paște, Crăciun, o familie tradițională și destul de rigidă.
La aceste întâlniri, de câte ori voiam să spun și eu ceva, bunica mea mă punea la punct imediat și îmi spunea că nu am voie să vorbesc, că sunt mică.
Așa că nici nu e de mirare că am devenit o introvertită și rușinoasă până în ADN. Primul meu job a fost la 21 de ani, ca secretară, iar după un an am promovat în departamentul de marketing.
Evident, eram cea mai mică din companie, un foarte bun executant, cu destule inițiative, dar până le spuneam, mă treceau toate transpirațiile.
Muream de rușine când trebuia să vorbesc ceva cu directoarea de marketing, iar la directorul general nici nu mă puteam uita.
După o vreme, s-au făcut evaluări și renegocieri de salarii, iar situația în sine a fost pentru mine o traumă imensă. În mintea mea, eram, în continuare, mică și nu aveam voie să vorbesc.
Nu știam să mă «vând», să îmi apăr drepturile, și din cauza asta am avut mult de pierdut, nu doar atunci, ci și de-a lungul timpului.
În urma unei despărțiri groaznice (logodnicul meu m-a înșelat), am ajuns în terapie și am lucrat intens multe lucruri, inclusiv această teamă și rușine cu care mă sabotam singură.
Am realizat cât rău ne pot face cei dragi, inconștient, dar de noi depinde să evoluăm, să ne dezvoltăm personal, să avem o viață mai bună.
Nu pot spune că acum sunt cea mai dezinvoltă din lume, dar mă iubesc și mă apreciez mai mult, iar asta se vede și în plan profesional.
Am renunțat la un job unde aveam un colectiv foarte toxic și de curând m-am angajat într-o nouă companie, unde mi-am negociat și salariul. Nu pot să vă spun ce mândră sunt de mine! Și nu simt că mai sunt mică, ci într-o creștere continuă.
Corina, 33 ani
NOTA REDACȚIEI: Publicăm aceste confesiuni de la cititorii noștri sub protecția anonimatului, schimbând numele și deseori și inițialele numelor. Invităm la un limbaj civilizat în comentarii, și la lipsa etichetelor și a judecăților morale. Vrem să evidențiem că experiențele umane sunt complexe și că nu există alb și negru, că deseori situația duce la o un comportament sau altul. Le mulțumim celor care au acceptat să povestească.
Foto: shutterstock.com
