Now Reading
Am o mamă imatură și nu o vreau în preajma mea

Am o mamă imatură și nu o vreau în preajma mea

Nu sunt de părere că părinții ar trebui să sacrifice totul pentru copiii lor, dar eu chiar am o mamă imatură și toxică. Îmi e mai bine departe

 

Citește și:

Aș vrea să îl iubesc pe tata, dar el nu mă lasă…

Mama m-a trimis la terapie. Rezultatul nu a fost cel dorit de ea, dar m-a ajutat enorm

 

Am fost crescută de bunica maternă. Mamei îi era mai simplu așa. Avea un job, ne dădea ocazional bani, în rest, dacă mâncam, dacă aveam nevoie de stomatolog sau dacă îmi făceam lecțiile știa doar bunica.

Aveam 7 ani când mama a uitat că e ziua mea. Eram la bunica. Ea a venit seara să mă vadă, după serviciu. Luase în drum spre noi o mașinuță de plastic. Probabil îi amintise bunica…

Am fost tristă penru că toată ziua întrebasem când vine mama. Tata era plecat într-o delegație.

Când am văzut mașinuța mi-am dat seama că nu s-a gândit prea mult la mine. Nu mă jucam cu mașinuțe. Am fost tristă. Așa că, de ziua mea, am fost și pedepsită că nu apreciez eforturile ei. Că doar venise să mă vadă deși era obosită de la muncă.

La zece ani bunica mi-a promis că îmi va face ziua de naștere cu câțiva copii din vecini. Eram tare fericită și abia așteptam musafirii. A venit și mama în ziua aceea. Hotărâse să îmi facă ea un tort. Îi spusesem de 100 de ori „mama, să fie cu ciocolată, te rog eu mult de tot!”. Ciocolata a fost mereu preferata mea.

Mi-a adus un tort de mere. Singura prăjitură pe care eu nu o mâncam. Singurul tort pe care îl făcea și pe care eu nu îl mâncam. Am plâns. Mi-a dat o palmă. Eram un copil nerecunscător, era clar.

Iar acestea sunt detalii. Sunt mici nefericiri din viața unui copil. Mai rău a fost când, la 18 ani, pentru că aveam un prieten, i-am cerut voie să plec cu el și câțiva prieteni la munte, iarna, de Revelion. M-a întrebat dacă mi s-a făcut chef de sex și de asta îmi arde. M-am simțit umilită. Evident, nu am avut voie să plec.

Părinții mei divorțaseră deja, se apropiau sărbătorile, iar mama era singură. Avea nevoie să mă supun programului stabilit de ea. Am rămas acasă. Mama nu, pentru că avea un prieten nou și o invitase la o petrecere. Am rămas cu bunica.

Apoi mama nu a mai muncit. Între diverși prieteni și aventuri, s-a hotărât că e bolnavă și a renunțat la serviciu. Trăiam din pensia mea alimentară și din pensia bunicii. Mama era tot mai nervoasă. Voia să se apuce de afaceri… să nu mai aibă șefi sau program. Așa că a luat un împrumut de la un cămătar.

Nu a făcut nicio afacere pentru că a cheltuit banii pe o excursie cu un nou iubit și pe haine pentru ea. Avea nevoie de o garderobă nouă ca „femeie de afaceri”. Am pierdut casa în care locuiam. Cămătarul a luat-o.

Țin minte certurile dintre mama și bunica. Bunica a întrebat-o dacă nu se gândește la mine, că era și casa mea. Mama a urlat că nu am niciun drept la nimic. Este totul munca ei. Era o casă cumpărată de tata.

Am cerut ajutorul tatălui meu atunci. Aveam 21 de ani, eram la facultate. Mi-a zis că din punctul lui de vedere, mi-a lăsat o casă, nu am decât să îi cer maică-mii să mă ajute.

Au trecut ani de zile. În care maică-mea nu a muncit. În care s-a obișnuit să îmi ceară mie bani. Iar eu am muncit din facultate continuu pentru a mă întreține pe mine, dar și pe ea. Ocazional, îmi fura lucruri pentru a le vinde. Plângeam, dar nu o puteam da afară. Era mama și stăteam în casa bunicii.

Ani de zile nu am avut nicio viață personală. Nicio bucurie. Am trăit între văicărelile mamei mele, o bolnavă închipuită, acuzele că nu sunt recunoscătoare și  pretențiile de a-i da toți banii munciți de mine. Dacă îmi cumpăram ceva, mă acuza că sunt egoistă.

Dacă nu dădeam toți banii în casă țipa că ascund bani ca să nu îmi ajut mama bolnavă. A fost mereu manipulatoare și imatură. Nu știu de ce a avut copii, dar viața nu este mereu dreaptă, nu?

Acum trei ani am plecat definitiv din casa aceea. Bunica mea a murit și, odată cu ea, familia pe care o aveam. Dacă o suportam pe maică-mea, în parte era pentru că voiam să fiu aproape de bunica mea, care îmbătrânise și avea nevoie de mine. Dar odată ce ea s-a dus, nu am mai avut motive să rămân.

Din păcate, deși și-a dorit să îmi lase mie casa, demența senilă care s-a instalat prea timpuriu, a făcut imposibil acest lucru. A rămas mamei mele. A vândut-o și s-a mutat în chirie.

Voia să aibă bani de cheltuială. M-am rugat de ea să nu o vândă. Mi-a zis că să nu îmi fac speranțe că mă pricopsesc eu de pe urma ei. Ciudat, asta mi-a zis și tata.

Prin urmare nu simt nicio vinovăție că nu mai vreau să știu nimic de ei. Îmi pare rău că am asemenea părinți.

Regret că am rămas atâta timp în preajma mamei mele. Singurul lucru pe care trebuie să îl vindec este furia. De fiecare dată când mă gândesc la ei.

Foto: 123rf.com

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!