CItesti acum
Trăiesc de copil cu sentimentul de singurătate

Trăiesc de copil cu sentimentul de singurătate

Sentimentul de singurătate nu îmi este străin. Din contră, m-am familiarizat cu el încă de mică. Nu înseamnă neapărat să trăiești singur, ci să te simți invizibil…

Citește și:

Cum să fugi de un bărbat atrăgător

Teama de abandon m-a împins la infidelitate emoțională

Îmi amintesc că încă dinainte de divorțul părinților mei, preferam să petrec timp singură în camera mea, decât în preajma lor. Nu aveam ritualuri de familie mai departe de masa împreună în weekend-uri. Chiar și atunci, existau certuri, observații, pedepse.

Ba nu ne spălam bine pe mâini, ba tata voia altceva de mâncare, ba fratele meu făcea o boacănă și era pedepsit. Se certau, urlau, iar noi eram obligați să stăm la masă ca să nu îi înfuriem și mai tare. Îmi amintesc teroarea de atunci.

Îmi înghițeam teama, pentru a nu observa părinții mei că aș vrea să plec. Închideam ochii și îmi imaginam că sunt în altă parte. Mâncam tot chiar dacă nu voiam. Mâncam în liniște și făceam tot ce știam că se așteaptă din partea mea. Nu îmi doream decât să se încheie mai repede.

Așa m-am obișnuit cu sentimentul de singurătate. Cel mai crunt, în care te simți invizibil, că nu contezi, că rolul tău este acela de a nu-i deranja pe ceilalți.

Desigur, uneori, părinții noștri erau și în toane bune. Dar prea rar, prea puțin, iar atunci când îmi dădeau atenție era pentru că nu aveau motive de nervi pe moment.

Evident, după divorț, a fost și mai neplăcut. Tata m-a părăsit și nu l-am mai văzut.

Mama a devenit și mai absentă, preocupată de a-și reface viața, lucru pe care l-a și făcut, fără să ne întrebe, fără să se gândească vreodată cum ne-ar putea ajuta să ne adaptăm situației, noului soț, noii vieți.

Din fericire, eram deja spre final de liceu și am plecat la facultate într-un alt oraș, cât mai departe de ei.

Dar am rămas cu sentimentul de singurătate. Am crescut simțind că nu contez și sunt mesajele pe care le-am primit de la părinții mei. Alături de acuzele din partea lor că sunt „prea sensibilă”.

Citeste si

Chiar și acum, la 27 de ani îmi e teamă să mă apropii de oameni. Pentru că prefer să fiu doar eu, decât să am pe cineva care să mă igore, pentru care să nu contez, care să aibă comportamentul părinților mei.

Cumva, poate m-am împrietenit prea tare cu singurătatea. Mi se pare o alternativă mai bună decât vieții avute în copilărie.

Dar sunt conștientă că astfel îmi evit propria viață. Că „protejându-mă”, mă privez și de momentele de bucurie, de potențialele relații sănătoase, de o viață altfel decât cea trăită până acum.

Frica mă ține paralizată, dar pentru asta, am acceptat că am nevoie de ajutor și am mers la un psihoterapeut.

Merg de puțin timp, nu știu cum mă va ajuta. Momentan, ceea ce simt în terapie, este că am găsit un model de părinte pe care mi l-aș fi dorit lângă mine când am crescut.

Foto: shutterstock.com

Care este reactia ta?
Frumos
0
În regulă
0
Jucăuș
0
Se poate si mai bine
0
Vezi comentarii (0)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

La inceputul paginii