CITESTI ACUM
Petronela Rotar: În slujba stării de bine

Petronela Rotar: În slujba stării de bine

petronela-rotar-în-slujba-stării-de-bine

Prima dată am zărit-o din profil. Brună, cu păr scurt, cu un lanț fin de argint pe pielea bronzată a gâtului suplu. Când ni s-au întâlnit privirile am avut o senzație de impenetrabilitate, care admit că m-a blocat pe moment. M-a cuprins o vagă teamă că n-o voi putea intervieva. Îmi căutam claritatea mentală. Mi se amestecau ideile. Apoi, ușor-ușor, s-a deschis în conversație, iar ceea ce părea a fi un zid,  în percepția mea inițială, a căpătat cu totul alt sens. Era, de fapt, un gen de naturalețe, calm și stăpânire de sine care vin din foarte mult lucru cu sine. Iar privirea ei era curată, fără judecată, fără etichete, fără intenția de a impresiona ori de a domina. Aveam să descopăr o ființă caldă și jucăușă, profundă, asumată, cu un parcurs de viață intens, din care a adunat învățăminte valoroase pe care le împarte cu noi cu generozitate, prin fiecare carte scrisă, fiecare workshop sau interviu pe care îl dăruiește.

Doamnelor și domnilor, pe canapea, scriitoarea devenită psiholog – Petronela Rotar.

Psychologies: Dragă Petronela, propun să vorbim un pic despre scris, să mergem pe firul întâmplărilor care au condus la preocupările tale din prezent.

Petronela Rotar: Am scris de când mă știu. Am scris ca să înțeleg, am scris ca să trăiesc, ca să nu mă sinucid, am scris ca să metabolizez experiențele existenței mele. Mai întâi a fost poezia. Îmi amintesc că a venit la prima mea lansare de carte profu’ de română din liceu. S-a ridicat în picioare, în public și a zis – Petronela, asta nu e prima ta carte, prima dată ai publicat, cu ajutorul meu, în revista liceului. Așa că, da, scriam destul de serios în liceu, scriam poezie, eseu, iar profesorul și mentorul meu mă publica în revista liceului.

Interesant e că aveam la un moment dat această idee, că trebuie să faci o școală specială de scriitori ca să fii scriitor. În capul meu, scriitorii erau ceva uriaș, erau acei titani pe care îi citeam eu. Citeam filosofie, când eram puștoaică și foarte multă literatură contemporană. Îmi plăceau foarte tare post-decembriștii, am crescut cu poezia lui Cărtărescu, am iubit și m-am despărțit pe poezia lui și a 80-iștilor, în general. Cărtărescu, Iaru,  Mușina, Bodiu, Crăciun.

Totuși, pentru mine scrisul a fost întotdeauna un mecanism foarte intim și intern – e ca și cum am o mânuță care scrie în cap. Și acum lucrez la o carte nouă și mânuța asta devine foarte vie atunci. Mă trezesc noaptea și nu mai pot dormi pentru că în capul meu se scrie un text de capul lui. Interesant e că îl țin minte, eu, care am o memorie destul de proastă. De exemplu, azi-noapte de la ora cinci la șase și jumătate n-am dormit pentru că mintea mea scria… N-a fost timp să mă apuc să transcriu, dar în următoarele zile când o să am timp să descarc din minte aceste texte, mă așez și le scriu… Așa funcționează. La mine textele s-au scris de capul lor, adică nu invit eu neapărat muza. E ca și cum m-am născut cu un organ în plus.

Citește continuarea articolului în ediția de februarie 2022 a revistei Psychologies sau abonează-te și primește în dar cartea „Știutorii” cu autograful lui Mircea Cărtărescu.

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!