CITESTI ACUM
Chipul și asemănarea fericirii

Chipul și asemănarea fericirii

chipul-și-asemănarea-fericirii

Dacă ne-ar cere cineva să desenăm imaginea fericirii și pe cea a nefericirii, majoritatea dintre noi ar închipui nefericirea ca pe o încremenire în timp, iar fericirea nici n-ar încăpea într-o imagine, i-ar fi necesară o secvență, pentru că, nu-i așa?, fericirea e mișcare continuă, ea nu poate sta-ntr-un loc, are nevoie de timp și de spațiu, s-alerge.

Așa se face că și senzația e că nefericirea poate rămâne într-un om timp îndelungat, însă fericirea se pierde, se prelinge, de parcă omul ar fi o sită prin care fericirea se scurge. Adesea, în loc s-o trăim, o (pre)judecăm, ne-ndoim că poate exista, o chemăm, dar n-o primim, obosim așteptând-o sau ne luăm curajul în dinți și-o alergăm, dar nu prea o prindem. Am putea spune că e, până la urmă, o chestiune de poziționare. Și nu e neapărat conștientă. Trăim într-o societate în care mai toată lumea face asta, creștem văzând această atitudine față de fericire și nefericire în jurul nostru, e una dintre primele lecții pe care le primim prin exemplul celor din jur și știm că educația prin exemplu este cea mai eficientă, din fericire sau din păcate.

M-am gândit deseori: oare ce paradox sau ce întâmplare supărătoare o fi făcut ca expresia „sărac cu duhul” să fie folosită cu sensul de om puțin la minte, când s-o fi petrecut trecerea asta de la sensul originar al expresei la acesta, pe care-l folosește toată lumea? Și cum de s-a pierdut sensul inițial, și mai ales unde se duc sensurile, când se duc? „Sărac cu duhul” a însemnat la origine „puțin la trufie”, „sărac în mândrie” și chiar „sărac în răutate” sau, cum ar cere contemporaneitatea noastră să spunem, „sărac în ego”. Pentru că problema egoului supradimensionat și cu greutate de uraniu nu e nicidecum ceva nou, ceva ce știința psihologiei să fi pus pe masă pentru prima oară. Cum nici depresia nu este. Să ne gândim, bunăoară, la „Anatomia melancoliei”, tratatul lui Robert Burton, publicat în 1621, în care el spunea că cea mai mare necesitate a omenirii este cunoașterea psihologiei, nicidecum a științelor naturale. A descris melancolia (depresia) într-o modalitate atât de specială – inclusiv lingvistic și ca nivel de umor este extraordinară această carte – încât ea nu este doar un reper științific, ci și creativ, fiind considerată una dintre cele mai valoroase lucrări ale omenirii, nu doar prin răspunsurile, cu totul neașteptate pentru acele vremuri, pe care le oferă, cât mai ales prin întrebările pe care le pune.

Citește continuarea articolului în ediția dublă decembrie 2021 – ianuarie 2022 a revistei Psychologies.

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Sus

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!