CItesti acum
Accepta si impartaseste tandretea

Accepta si impartaseste tandretea

cuplu, relatie, tandrete


Oricat incercam sa aratam ca suntem stapaniti si puternici, suntem oameni, si fiecare are momentele lui de emotivitate. In aceste momente, rolul tandretei este indispensabil. Un veritabil liant social, ale carui proprietati au fost ignorate de-a lungul istoriei, afectivitatea incepe sa isi capete treptat locul pe care il merita.

Tandretea este un lucru pe cat de problema­tic, pe atat de necesar. Avem nevoie de ea, de manifestari ale afectiunii celorlalti, insa granita dintre spatiul nostru privat si nevoile noastre emotionale este foarte instabil. De multe ori, nu avem curaj sa o cerem. Alteori, ni se pare pur si simplu deplasat sa o facem. In cele mai triste cazuri, suntem atat de „dresati“ cultural, incat nu ne intelegem sau nu ne acceptam aceasta nevoie. Respingem binevenitele imbratisari si mangaieri pentru ca ne este pur si simplu rusine sa le dorim. Chiar si astazi, cand multe dintre granitele afective si erotice au cazut, tandretea pare ceva exclusivist, pe care este normal sa il impartasim numai cu anumite persoane si in contexte specifice.

Este firesc sa ne purtam ca atare cu cei mici, cu partenerii nostri si… cam atat. Este adevarat, pe de o parte, ca acest lucru presupune micsorarea – poate nedorita – a spatiului dintre noi si ceilalti. Pe de alta parte insa, este posibil ca reticenta noastra in a da si a primi mai multa tandrete sa vina dintr-o prejudecata culturala adanc inradacinata.

Europa are o traditie rationalista, care de mii de ani a pus mai prejos emotiile in favoarea glorificarii intelectului. Am valorizat intotdeauna stapanirea de sine, discretia, autocontrolul. Intr-o lume in care plansetele feminine erau considerate o dovada de slabiciune, si lacrimile unui barbat – intolerabile, acceptarea tandretei ca medicament cu efecte garantate este, inca, foarte dificila.

Este o rusine sa ai nevoie de tandrete?
Adela, 28 de ani, medic rezident, recunoaste tensiunea interioara care exista intre nevoia sa de afectiune si prejudecatile pe care le are. „Mi-a placut sa ma consider de mica o persoana rece, stapana pe sine. Stiu ca mama imi prezenta, copil fiind, comportamentul acesta ca pe o virtute. Mai tarziu, cand am avut caderi emotionale in viata personala, mi-am dat seama cat de mult as fi avut nevoie sa fiu luata in brate in unele momente, insa nu puteam cere acest lucru. Imi era si greu sa il accept, odata ce il primeam. Ma simteam stanjenita, ca si cum as fi aparut dezbracata, descoperita, in fata acelei persoane.“

Editare de Irina Buda
Foto: Guliver/Getty Images

Citeste continuarea in revista Psychologies, editia lunii ianuarie-februarie.

Care este reactia ta?
Frumos
0
În regulă
0
Jucăuș
0
Se poate si mai bine
0
Vezi comentarii (0)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

La inceputul paginii