CItesti acum
E greu cand cazi de sus

E greu cand cazi de sus

Sunt o tipa de 24 de ani si 3 luni, din Bucuresti, absolventa de ASE si masteranda in ultimul an la aceeasi facultate, angajata intr-o multinationala de aproape 2 ani, care locuieste cu parintii si surioara mai mica de 20 de ani intr-un apartament de 2 camere. Suntem o familie cu venituri medii, nu am mers niciodata intr-o tabara nici eu nici sora mea, am reusit sa iesim din tara pentru prima oara vara trecuta pentru o saptamana.

Suntem fericiti, tata ne spune in fiecare zi ca ne iubeste, mama mai rationala vrea sa stie mereu pentru cine ne mai bate inima si ce altceva mai facem in viata personala. Ai mei se iubesc si se ciondanesc ca acum 25 de ani cand s-au cunoscut. Am avut o copilarie fericita in care bunica ne facea placinte si gogosi la 12 noaptea, iar ziua alergam cat ne tineau picioarele pe ulita.

Psihologic vorbind am invatat de mici “unde ne este locul”, ai mei incercand sa ne arate mereu care ne sunt limitele si cat ne putem permite, lucruri ce au condus la lipsa de incredere si initiative de mai tarziu. Nu am avut tot ce mi-am dorit finaciar vorbind si mi-am blocat mintea in a se gandi la toate lucrurile pe care oricum “nu le puteam avea”, fara macar sa analizez oportunitatile. Nu am regrete, pana la urma este doar un alt drum care va duce tot acolo.

Daca adun toate lucrurile bune pe care le am cu siguranta cantaresc mai mult decat toate lucrurile pe care le-as fi putut avea. Si oricum trecutul e facut doar pentru a merge mai departe. Moto-ul meu in viata este: “Daca vrei, poti!”

O sa va spun ceva despre context: La 5 ani am cunoscut iubirea prin baiatul invatatoarei din sat care era in aceeasi grupa cu mine la gradinita. El m-a tinut prima oara de sold la serbarea de final de an si mi-a sarutat buzele in vacanta de vara din clasa a IV-a. De atunci l-am mai vazut in clasa a IX-a cand am inceput sa dezvolt o mica obsesie pentru el care a durat toti cei 4 ani de liceu. Usor de intretinut pentru ca nu ne vedeam (orase diferite) si mi se parea ca el este “EL” pentru mine. In clasa a XII-a am rupt vraja si i-am spus tot ce “simteam” pentru el si s-a incheiat fara macar sa inceapa.

Primul meu prieten l-am avut in anul I de facultate insa pana atunci stiam deja ce imi doresc. Pe la 16 ani ii scriam scrisori imaginare “copilului de la gradinitia” in care imi puneam pe hartie toata iubirea de adolescenta pe care o constientizam a fi prematura, insa nu aveam cum sa nu o simt. La 18 ani stiam ca vreau sa ma casatoresc, iar la 25 de ani sa am deja 2 copii: Ionut si Andreea. Venind dintr-un mediu in care familia a fost intotdeauna pe primul loc acum mi se pare ciudat sa fi gandit vreodata altfel. Iubirea pentru mine a insemnat dintotdeauna totul. Pot sa am cea mai buna slujba, parinti minunati, prieteni extraordinari, daca nu este EL nimic nu mai conteaza. Am urat de multe ori ca este asa, acum prioritatile s-au schimbat si imi pare rau ca nu mai este asa. Tot ce imi doresc in viata asta este sa fiu FERICITA.

Ce inseamna fericita? Daca asta presupune ceva anume? In nici un caz. E doar un sentiment, e doar sentimentul acela de bine, de cald, de acasa. Am avut asta si mi se intampla sa il mai am si acum. Se poate si pentru asta fac tot ceea ce fac. Se poate considera un pic egoist numai ca sunt atat de fericita cand ii vad pe cei din jurul meu fericiti si eu contribui la asta, incat uneori are valente altruiste.

Si acum o sa va povestesc de ce va scriu: Pentru ca sunt usor disperata. Acum 2 ani m-am despartit de cel ce cred si acum ca a fost “iubirea vietii mele”, respectand cliseele. Este un baiat imatur, inteligent, cu 3 ani mai decat mine. Ne-am cunoscut pe cand el avea 13 ani si eu 16. Am fost prieteni din “copilarie” pana cand el a facut 17 ani si eu 20, cand lucrurile s-au schimbat. De atunci am fost impreuna si am fost pe cat de fericita pe atat de “pe culmile disperarii”.

Inainte de EL am mai fost cu cel care mi-a furat pt prima oara inima si care apoi a aruncat-o unui caine pe strada, doar 2 luni. Atunci am aflat pentru prima oara ce inseamna sa “suferi din dragoste”. Si as putea spune ca am mai avut un prieten de 3 luni, dar era mai mult platonic, sentimentele nu erau aceleasi.

Si dupa cele doua povesti m-am indragostit iremedibil de EL, de un pusti, caruia ii tremurau picioarele cand ii dadeam mesaj in drum spre scoala si alaturi de care adormeam ascultand aceeasi melodie la 120 km distanta intre noi. Am avut o relatie la distanta vreo 2 ani si jumatate, in care ne vedeam o data la 2 saptamani, uneori mai des alteori mai rar. Nu era omul pe care sa ma bazez, cel in care sa am incredere deplina, nu avea probabil niciuna din calitatile pe care le caut acum. Daca ma intrebai atunci de ce il iubesc habar nu aveam a iti raspund. Era pur si simplu. Dar el e doar un copil si acum. Pentru ca nu vroia sau pentru ca nu putea ma trecea prin tot felul de nebunii care imi scoteau peri albi. Primul meu prieten, dar cu care nu am putut avea o relatie sexuala, pentru ca el ca si mine fiind virgini nu eram in stare de nimic. Ne-am chinuit ingrozitor sa iasa ceva pana cand am acumulat mii de frustari amandoi. Desi eram foarte intimi si chiar ne simteam bine impreuna nu puteam face sex. Cred ca niciunul din noi nu a putut depasi frustarea asta.

Dar erau multe altele care ne stateau in cale: faptul ca se simtea stanjenit cand iesea cu prietenii mei pt ca este mai mic decat mine si de cele mai multe ori refuza, de aceea ieseam de foarte putine ori cu cineva, eram doar noi; uneori nu era deloc flexibil si refuza dialogul in orice privinta si daca intervenea vreo cearta eu de fapt vorbeam singura, nu avea nicio reactie.

Toate astea cumulate m-au facut sa zic intr-un 29 februarie “La Revedere”, dupa cel mai urat monolog pe care l-am avut cu el, pt ca noi nu ne certam. Despartirea a fost un conglomerat de lucruri pe care nu stiu daca trebuia sa ni le spunem, dar trebuia sa se intample. Amandoi aveam sentimentul ca o sa se termine, ca noi nu putem fi impreuna si asteptam sa se termine.

Si pentru ca totul a fost negandit parca, ne-am intalnit intamplator pe strada intr-o zi in care nu ne programasem sa ne vedem si atunci totul s-a terminat. Si pentru ca eu sunt norocoasa si in ultimii 6 ani nu am stat mai mult de o saptamana singura. La o saptamana dupa ce ne-am despartit, cand eram total pe alta planeta, cand efectiv nu mai simteam nimic si nu intelegeam ce se intampla cu mine m-au scos fetele in club si din teribilism probabil m-am sarutat cu un tip pe care il cunoscusem cu 2 ore inainte, si cu care sunt si acum. Suntem impreuna de 2 ani.

Este absolut tot ce imi doream de la fostul meu prieten si el nu imi oferea. Comunicam extraordinar, chiar si cele mai greu de spus lucruri ni le spunem si incercam sa ne dam seama unde am gresit si ce putem face sa nu mai ajungem acolo. Are grija de mine mai mult decat as putea avea eu, mor sa adorm imi bratele lui si gateste foarte bine. Conform tiparului, este cu 2 ani mai mic decat mine, student inca la Poli, sta in camin, intr-o camera fara apa si oglinda si in care au loc doar un pat si o masa. Am avut aceleasi probleme de natura sexuala pe care am reusit sa le depasim cu ajutorul comunicarii, dar nu avem o viata sexuala fericita, pentru ca ne lovim de diverse lucruri pe care eu le astept de la el si el nu le face, sau invers. Nu putem pleca nicaieri in concediu pentru ca el nu isi permite pentru moment. Deseori ii lipseste initiativa si vointa, nu pot sa ma bazez pe el pentru ca este usor iresponsabil (crede ca unele lucruri vin de la sine si pus in fata faptului implinit nu stie cum sa reactioneze).

Dar problema nu este el. Ci EU. De cand sunt cu el cred ca am plans cateva nopti dupa fostul meu prieten. Eram in acelasi pat cu actualul meu prieten si mi se rupea inima si mi se facea rau si pur si simplu nu intelegeam de ce s-a terminat totul si de ce sunt cu altcineva. Cand ne-am vorbit prima oara dupa 9 luni de la despartire am plans 10 min la telefon, pur si simplu nu m-am putut abtine. Constant cu fiecare lucru extraordinar pe care actualul eu prieten il facea, ma gandeam de ce fostul nu le putea face. Si in timp am inceput sa ma opresc si sa nu ma mai gandesc la el, sa imi impun sa uit. Si functiona pentru o luna, dupa care revenea.

Am hotarat sa ma intalnesc cu EL si sa lamuresc lucrurile. Am facut-o dupa un an dar nu am lamurit nimic. Ma simteam fericita ca sunt cu actulalul meu prieten, o iluzie. Din nou veneau noptile in care imi venea sa imi iau campii. N-am sa inteleg niciodata. Ma simeam ingrozitor pentru ca aveam tot ce imi doream de la actulaul meu prieten si lucruri mai presus de mine nu ma lasau sa ma bucur.

Si totusi sunt fericita cu actualul eu prieten. Intotdeauna am crezut ca suntem stapanii mintii noastre si ca putem sa coordonam lucrurile pe care le facem, insa de data asta a fost mai mult decat puteam eu decide. Abia cu cateva luni in urma am reusit sa am o cearta serioasa cu fostul meu prieten in care mi-a spus clar ca nu avea la ce sa se mai intoarca dupa ce ne-am despartit. Intotdeauna am avut ceva in mine care a sperat ca se va intoarce si ca iubirea aceea pe care am simtit-o eu este unica, a noastra si ca noi suntem sortiti unul altuia.

Din pacate numai eu am simtit asa, nu si el. Am fost cat se poate de ipocrita. Eram in bratele altcuiva si visam la iubirea scrisa in stele a LUI. Si totusi tin foarte mult la actulalul meu prieten fara a fi nimic fals in asta, am avut si am cu el lucruri extraordinare. Si totusi, uneori imi vine sa imi iau campii. Sa plec unde vad cu ochii. El nu e perfect, nimeni nu este. Suntem extraordinari impreuna, toti ne invidiaza. Si chiar ne intelegem foarte bine, exceptand momentele in care eu sunt absudra si aberanta si caut cu orice pret motiv de cearta.

Si totusi, in vara trecuta am fost 3 luni despartiti, in care am reusit sa plec in concediu pt ca nu puteam pleca cu el (motive financiare), am fost de cate ori am vrut la mare (motive financiare), dar atat. Am avut toate lucrurile pe care mi le-am dorit fara el, si am dorit sa il am si pe el langa mine. De ziua lui, in octombrie, am revenit la noi. Si ne-a fost mult mai bine de atunci. Si acum, simt iar ca sta in calea tuturor lucrurilor pe care vreau sa le fac. Nu neaparat financiar, ci pur si simplu faptul ca sunt legata de cineva.

Fac 25 de ani anul acesta si nu imi mai doresc cei 2 copii. Imi doresc sa cunosc lumea. Mi se pare incredibil de greu sa imi cumpar o casa. Mi se pare incredibil de greu sa construiesti ceva impreuna pornind de la nimic. Mi se pare ca am devenit materialista. Imi doresc o groaza de lucruri materiale si de aceea el nu mai corespunde standardelor mele. Dar imi ofera toata dragostea si intelegerea din lume. Mi se pare ca sunt pe punctul de a renunta la ceva unic, pentru a-mi satisface niste nevoi. Mi-e frica de fapt sa nu renunt la iubirea lui, pentru a alerga dupa niste iepuri pe care nu ii voi prinde. Si nu stiu daca il iubesc si stiu ca sunt singura ca poate afla asta.

Am momente in care mi se pare ca el este tatal copiilor mei si ca vom reusi cumva sa razbatem in lumea asta. Momente in care il vad alaturi de mine si la 50 de ani.

Dar am si momente in care mi-as dori pe cineva mai hotarat, in care sa am incredere, care sa imi ofere siguranta, cu care sa nu mai simt ca povara este asupra mea si ca tot ce vreau sa obtin depinde numai de mine. Vreau sa fie lucrurile mai usoare si sa nu mai muncesc eu pentru tot. Simt nevoia unui suport, pe care l-am avut la un moment dat de la parinti care nu ma mai pot ajuta acum. Probabil ca vreau sa fug de lumea asa a oamenilor mari si nu vreau sa ma maturizez si sa inteleg ce inseamna asta de fapt.

Sunt foarte independenta si ma descurc singura, pot face tot ce vreau, pot avea copilul meu si fara un barbat, insa samanta aceea de familista nu vrea sa fiu singura in toata nebunia asta. Am nevoie de ceva mai mult decat cineva cu care sa pot comunica. Si totusi, la un alt nivel pot avea toti banii din lume si nu voi gasi intelegrea asta din partea nimaniu. Uneori ma port atat de urat cu el si el le intelege pe toate, pentru ca am avut o zi proasta la serviciu sau m-am certat cu prietenele mele sau cu sora mea.

Uneori este incredibil si ma scoate din sarite ca imi suporta atat de multe si eu ii reprosez atat de multe. Este speriat ca o sa ma piarda din nou. Ma iubeste enorm si stiu asta. Nu se vede casatorit cu mine, nu se vede casatorit deloc. N-are habar cum va arata viata lui. Stie doar ca mai are un an jumate si isi termina facultatea si asta e prioritatea lui. Cine il poate invinovati, il sustin din toata inima si ii doresc tot ce e mai bun. Asta imi doresc si mie. Eu unde voi fi peste un an si jumatate? Si daca dupa trei ani de stat impreuna ne mutam in acelasi apartament si ne dam seama ca nu putem fi impreuna, imi irosesc timpul? Cel mai probabil nu as mai simti asta daca l-as iubi si as fi convinsa ca el este omul cu care voi merge o suta de ani de acum inainte.

Citeste si

Dragostea este superba cand esti iresponsabil si nu ai nici o grija. Sentimentele pe care le-am trait cu EL nu au mai existat de atunci. Decat tentatia de a simti din nou la fel. Am fost pe punctul de a-l insela pe actualul meu prieten cu un tip nebun, dar care mi-a facut inima sa imi bata de 3 ori mai tare. Si totusi la ce imi folosesc pasiunile astea. Eu vreau casa mea, familia mea, lucrurile mele. Imi doresc stabilitate, echilibru, dar si iubire. Oare nu le poti avea pe amandoua?

Mor de frica. Mi-e teama ca o sa fac cea mai mare greseala din viata mea despartindu-ma. Alegand niste criterii mai mult sau mai putin materiale. Simt ca trebuie sa schimb ceva in viata mea. Simt ca stau pe loc, ca sunt tot acolo unde eram si acum doi ani. Nu exista nimic care sa ma motiveze, cineva sau ceva care sa ma traga dupa el. Eu ii invat in general pe ceilalti, nu am un mentor care sa ma ghideze. Astept asta de la actualul eu prieten insa din pacate eu sunt cea care il trage dupa ea. Si obosesc, uneori obosesc atat de tare sa fac toate lucrurile astea. Muncesc mult pe toate planurile si mi-as dori ca sa mai munceasca si altcineva pentru mine.

Mi-e teama sa iau o masura radicala pentru ca asta am facut ultima oara si 2 ani de zile am luptat sa imi revin, desi eram intr-o relatie care ar fi trebuit sa ma repare. Am gresit si stiu asta. Si nu a m-am despartit ci ca m-am aruncat repede in bratele altcuiva. Neg ca imi e frica sa fiu singura de aceea m-am despartit in vara sa fiu sigura ca asta imi doresc si pur si simplu a reusit sa ma faca sa ma indragostesc de el fara sa fie insistent, fara sa faca nimic deosebit, decat lucrurile mici. Atunci am crezut ca totul s-a schimbat, ca noi avem o sansa in cele din urma. Dar acum, toate s-au intors.

Where is the love? Unde e zambetul meu care imi aparea instantaneu cand urma sa ne intalnim? Unde sunt fluturasii? Unde sunt noptile pline de stele in care stateam cu capul in iarba?

Poate e doar un refuz de maturizare. Si cred ca doar un soc in care sa schimb totul ma poate ajuta. Dar cum? Daca ati ajuns pana aici, mii de multumiri. Daca aveti o solutie milioane de multumiri. Sunt convinsa ca nu sunt singura care a trecut prin asta. Sunt convinsa ca solutii exista, insa am nevoie de un punct de plecare si de cineva mai obiectiv decat mine.

Intrebare pusa de: Mihaela, 25

Raspunsul psihologului:

E greu cand cazi de sus, suferinta e mare si greu de dus. Asa as incepe raspunsul scrisorii dv. Ce vreau sa spun este ca dupa o idealizare este greu sa-ti revii, nu pentru ca ai te-ai lasat fermecat de ea ci pentru ca ceea ce ramane este un mare gol. Pentru ca simti ca fara acel ceva esti mai putin complet. Celalalt ar fi stiut sa va dea exact ceea ce va lipsea si va doreati, dar el nu mai vrea sa faca asta. Pare ca alege sa va vada suferinda si trista. Mi se pare un act de sinceritate si curaj sa poti recunoaste asta si sa nu continui sa te folosesti de o persoana „vrajita” de tine! Sa nu continui sa manipulezi, sa il joci pe degete pe celalalt. Dar acest exact acest lucru nu il puteti vedea dv!

Observ si eu, ca si dv, ceva important in alegerile pe care le faceti, ele surprind cumva ambivalenta dv dintre nevoia dv de a (mai) fi copil si cea de crestere fapt care se vede in dorintele dv, adica intre in a fi cu cineva mai matur, mai serios si opusul acestuia un partener mai putin matur, inca in formare personala si profesionala. Exista asadar in dv, dincolo de felul in care sunt partenerii dv, un conflict intern inconstient care va „joaca” feste exact cand va dorinti mai putin, exact in momentele in care nu ar trebui sa vi se intample asta, exact cand ar trebui sa fiti, asa cum spuneti dv. „fericita”!

Un alt conflict pe care l-am sesizat ar fi legat de ciocnirea dintre modelele sociale, conflict care alatura si, implicit greu de tolerat, lucruri opuse. A incerca sa gasiti acea solutie de compromis pentru a avea totul pare greu de atins si necesita efort considerabil.

Desi stiti ca lucrurile si oamenii nu pot fi tinuti si controlati asa cum vreti dv, nimic nu va impiedica sa va ganditi ca dv ati putea incerca sa faceti asta.Cred ca inca sunteti intr-un demers de crestere si intelegere a mersului lucrurilor si relatiilor si inca nu v-ati definit si gasit o cale care sa va multumeasca. Nu va vine usor sa va asumati o decizie si nici sa o mentineti, pare ca imediat exista ceva care ar putea-o dezechilibra.

Desi intuiti destul de corect greutatea de acceptare a cresterii si maturizarii, alegeti sa fiti in continuare ‚adormita’ in visul plin de vraja si idealizare din copilarie, inca va incanta relatiile romantice, pline de mister si de „fluturasi”. Nu spun ca sunt de evitat relatiile romantice si ca ceve materialiste sunt mai bune, nu! Spun ca nu ar fi concordant pentru cineva care isi doreste (uneori) o familie si copii sa mai creada in povesti cu Feti Frumosi perfecti si ideali.

Nu stiu despre ce soc vorbiti in finalul scrisorii, dar ar fi bine sa fiti atenta la ce va doriti, pentru ca uneori puterea mintii (inconstiente) ne poate duce catre situatii greu de dus, de explicat si de inteles, care ne marcheaza pe viata.

Abonează-te la newsletter!

Abonează-te la newsletter!

Primește săptămânal resurse prin intermediul e-mail-ului!

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

Vezi comentarii (0)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll To Top