Now Reading
Smerenia, o virtute umilă și nesemnificativă

Smerenia, o virtute umilă și nesemnificativă

Dragos Tranca
foto: Dragos Tranca

“De vei face o adunare a smeriților, nu va veni nimeni.” spunea Mitropolitul Bartolomeu Anania

Cum altfel poate să înceapă un articol despre smerenie decât prin spusele unui erudit ierarh creștin. Și totuși în mod oarecum paradoxal subiectul smereniei este un subiect care a fost destul de bine edificat în lumea religioasă, dar insuficient în limbajul cetății sau în științele umaniste.

Psihologia a început studiul smereniei de pe la mijlocul anilor 90, foarte recent, și practic acestă calitate sau virtute umană a fost marginalizată mult timp, nefind considerată suficient de interesantă. Ce paradox, să consideri smerenia o virtute umilă și nesemnificativă. Ce ironie a sorți…

Veți observă în curând că, deși nu voi folosi o argumentație religioasă creștină ci mai curând una umanistă, nu voi ezita să folosesc referințe creștine pentru a onora astfel îndelunga tradiție creștină de a forma și șlefui caractere smerite.

Cuvântul smerenie vine din slavonă (sŭmĕrjenije) nefiind câtuși de puțin un neologism în limba română. El a fost utilizat îndeobște în limbajul religios găsindu-și apoi locul în limbajul de zi cu zi al cetății.

Cel mai apropriat cuvânt de înțelesul cuvântului smerenie, ar fi cuvântul modestie.

Totuși modestia reprezintă mai mult o caracteristică externă, văzută, apreciată din exterior și mult mai puțin sau deloc atribuită unei calități interioare. Această ar putea fi și cheia în care putem vedea smerenia că depășind în anvergură modestia și acoperind un spectru mult mai larg al manifestării umane plecând de la interior către exterior.

Dealul înțelegerii smereniei

În reprezentarea mea personală smerenia poate fi observată pe acest continuum de la interior către exterior în diferite manifestări sau grade. V-aș invita că atare să urcăm împreună dealul înțelegerii și să va împărtășesc din gândurile mele despre smerenie. Dealul înțelegerii este un deal real în fața noastră, iar urcușul către creasta dealului e un urcuș metaforic de trup, minte și suflet.

Smerenia de comportament ar fi reprezentată de un comportament umil, respectuos, cuviincios. Orice cuvânt similar ar putea descrie și o altă valență a ceea ce noi prin observație numim smerenie. Dificultatea vine din faptul că noi nu putem vedea motivația din spatele acelui comportament. Nu știm dacă cel care manifestă aceste comportamente o face cu sinceritate în suflet, o face pentru a fi perceput că fiind smerit, o face de frică sau o face pentru obținerea unor foloase oarecare. Vedem doar ce se poate vedea în comportament și deaceea am denumit acesta valență că fiind smerenia de comportament.

Poposind o clipă în acest loc misterios aș vrea să mărturisesc că cel care m-a inspirat să mă gândesc la trepte sau grade de smerenie a fost Părintele Cleopa în una din explicațiile lui celebre despre treptele rugăciunii. “Prima rugăciune este rugăciunea buzelor…”. Nu e fascinant, că oricât aș vrea să mă depărtez de religios, sfârșesc prin a mă inspira tot de acolo? În fine, e vremea să purcedem mai departe.

Smerenia de gândire ar putea fi un alt nivel și o altă perspectivă la care ne-am putea gândi. Cum ar putea fi descrisă smerenia de gândire? Hmmm… Destul de greu, dar pentru mine fățeta care m-ar ajută în explicație ar fi aceea despre proiectarea așteptărilor reciproce. Concret, cu cât ai mai puține așteptări, că proiecții ale minții tale asupra aproapelui tău, cu atât eșți mai smerit. Mergând pe potecile dintre brazii mănăstirii Sihăstria, parcă l-aș auzi pe Părintele Cleopa continuând predica despre treptele rugăciunii, cu: “ce zice gura să înțeleagă mintea…”. În fapt, smerenia de gândire cred că presupune capacitatea de a nu gândi atât de mult în termeni de comparație sau reciprocitate, ci de a dezvolta o autentică orientare către nevoile celuilalt, neașteptând nimic în schimb. În prima secundă în care gândirea îți cere să “echilibrezi balanța” acela poate fi un semnal de instrospecție și reflexie privind resorturile care te-au făcut să gândești așa. Când gândești în întâmpinarea celuilalt, nu te mai gândești așa de mult la tine și implicit lași loc celuilalt să fie tot ce poate el sau ea să fie. Declarația mărturisire a Sf Ioan Botezătorul este elocventă în acest caz: “Eu trebuie să mă micșorez, iar El trebuie să crească.”

Atunci când nu ai așteptări, totul vine că o supriză. Te vezi că fiind privilegiat, norocos, binecuvântat de tot ceea ce se întâmplă. Gândirea ta te conduce astfel către comportamente izvorâte din recunoștință și mulțumire. Tipul acesta de gândire vine că rezultantă al unei re-echilibrări personale, a unui process sau demers de autocunoștere și acceptare a sinelui propriu așa cum este el, și implicit ne poate ajuta să avem mai puține proiecții și așteptări de la ceilalți. Orice demers susținut de dezvoltarea personală, terapiile reușite, coachingul, educația adecvată, etc poate contribui la a ne calibra gândirea într-un astfel de cadru de referință iar ca rezultat capacitataea noastră de smerire poate crește exponențial.

Mergând mai departe, ajugem aprope de vârful dealului înțelegerii, ajungem la ceea ce eu denumesc smerenia de simțire. Simțire vine în mod evident de la “a simți” și este diferită de ”a gândi”, e diferită de a utiliza rațiunea că instrument de discernământ în manifestarea unor comportamnete smerite. La acest punct parcă îl aud pe Părintele Cleopa, vorbind despre treptele rugăciunii, ridicând vocea în crescendo și rostind apăsat: “că ce zice gura, înțelege mintea și simte inima…”. Valența acesta a lui “a fi” că rezultat al vectorizarii lui a face – a gândi – a simți, este o perspectiva mult mai holistică asupra ființei umane decât simpla utilizare unilaterală a unor instrumente specifice unei discipline sau alteia.

Smerenia pe simțitelea poate părea un ideal dar totuși găsim în jurul nostru și oameni pe care-i numim că fiind smeriți. Le spunem așa pentru că observăm că în multitudinea comportamentelor lor, de foarte multe ori regăsim calitățile umilinței, sfioșeniei, respectului și bunei cuviinte. De multe ori ne referim în acest fel la oameni mai în vârstă, la oameni de la țară sau la persoane uitate pe scările blocurilor din orașele în care trăim. Cei mai mulți își duc existatenta sub semnul anonimatului iar smerenia lor nu este altceva decât o formă de asumare a anonimatului. Vorbesc aici de o lume pierdută, de o lume care încet-încet dispare sub ochi noștri în praful uitării.

Mai este posibilă exercitarea asumării anonimatului că formă de smerenie în lumea în care trăim? Mai este posibilă practică asumării anonimatului în lumea internetului și a social media în care viață este o competiție zilnică pentru ieșirea din anonimat și dominarea scenelor în care ne manifestăm că ființe umane? Devenim maeștri în ceea ce exersăm asiduu și în ce punem minim 10.000 de ore de practică. Cum am mai putea fi smeriți când cele 10.000 de ore ale noastre sunt de fapt multe zeci de mii de ore de ne-smerenie social media, de dominare a competițiilor din societate, de la muncă, din familie și cu noi înșine? Mai putem ieși din capcana acesta în care de bună voie am intrat? Va deveni smerenia una din virtuțile umane dispărute sau mai există și alte moduri de practică conștientă a smereniei pentru a o ține în viață? Paradoxal poate dar răspunsul meu e: Da! Eu cred că încă mai avem instrumente de cultivare, și exersare a acestei nobile stări sufleteșți și virtuți umane.

Și uite așa așa încet-încet că am ajuns pe creastă dealului înțelegerii haideți să va arăt în vale trei porți prin care trebuie să trecem în practică asumată a anonimatului.

Cele trei smeriri

Atunci când omul devine preocupat de înțelegerea proprie despre el că ființă și apelând la instrumentele dezvoltării personale, terapie, educație, practică, el devine conștient de punctele sale tari și slabe, omul a făcut astfel un mare pas către posibila reconciliere cu el însuși. Acceptarea a ceea ce eșți așa cum eșți, abandonarea asprimii criticii de sine, renunțarea la autosabotajul zilnic, echivalează cu a a face pace cu ține însuți. Îți smerești mărirea de sine în fața evidenței normalității proprii. Aceasta este prima smerire de sine: Smerirea prin iertarea de sine.

Când asta se întâmplă, omul devine mult mai deschis către a cauta și primi informații, omul începe să realizeze pas cu pas cât de multe nu știe despre el și despre lume și începe să realizeze din ce în ce mai mult cum întrega să existența se trăiește pe muchia hazardului. În acel moment poate înțelege și acceptă existența unor forțe mai presus de el care guvernează lumea, mergând până la înțelegerea unor forțe superioare denumite generic: hazard, univers, Dumnezeu, etc. Acceptarea condiției sale de ființă care se raportează la forțe mai mari decât ea însăși deschide calea de a putea constinetiza că la fel pot fi și alți oameni care pot fi în anumite momente mai presus decât ea, acesta reprezintă a două smerire de sine: Smerirea prin micșorare de sine. Nu numai că te-ai iertat că nu ești perfect dar ai mai făcut un pas înainte prin acceptarea condițiiei tale “mai prejos de cele ce sunt mai presus de tine”.

Acela este momentul în care omul poate privi în exterior către semenii lui realizând că fiecare în parte și toți împreună ne supunem acelorași forțe mai presus decât noi. Omul înțelege mai bine că, deși el este în multe feluri mai prejos decât unii și în multe feluri mai presus decât alții, totuși acesta experiență comună nu e necesar să se facă într-un teren competițional ci dinpreună, pentru că, individual și împreună, suntem în exact acealasi tip de relație cu forțele mai presus decât noi. Atunci și acolo se nasc premisele armoniei personale, de grup și sociale. Un om între oameni devine, un om dinpreuna cu oamenii, pentru oameni  Atunci se naște idea de slujire a aproapelui.

Problema slujirii aproapelui este o problema foarte delicată și specială. Necesită un cadru de referință mental altruist și un grad ridicat de smerenie. Atunci când slujeșți o cauza, un ideal, o instituție, o persoană, o ființă, o faci fără alt interes decât de a contribui cu ce poți tu contribui. Slujirea în dimensiunea lui “fă ce poți, fă ce-ți ajută Dumenzeu” cum zicea Părintele Serafim Popescu este o și mai bună ilustrare a smereniei în acțiune. Nu numai că slujești ceva sau pe cineva dar ești conștient că toată muncă ta stă sub spectrul hazardului și că, în esență, ești doar co-contributor la slujirea respectivă. Această este cea de-a treia smerire: Smerirea prin slujirea aproapelui.

See Also

Smerirea prin slujirea aproapelui este probabil una dintre cele mai înalte forme de practică și asceză. La fel că și rugăciunea, singură șansă este “să o faci cum poți până o faci cum trebuie.”. Ea nu are nici început și nici sfârșit, pentru că nu e om care să nu fi slujit vreodată, chiar și pentru o secundă, de voie sau de nevoie, și nu are sfârșit atâta vreme cât umanitatea va mai există. La nivel mistic creștin, omul este singură făptură că se slujește unul pe altul în eternitate, trecând pragul vieții și apoi pragul morții suntem slujiți de alții și slujim la rândul nostru “așa cum putem, așa cum ne ajută Dumenzeu”. Dar acceptăm noi slujirea acesta cu naturalețe?

Greu des pus dar știu că într-un fel sau altul ne căutăm o viață întreagă slujirea “potrivită”. Avem o foame ontologică de a ne smeri pe noi înșine din motive pe care raționalul le rupe pe genunchi precum Dana Budeanu pe concitadinii noștri de la Mall. Sufletul nostru caută o stare pe care o știe cumva, de undeva și ar vrea să revină la ea. O viață întreagă căutăm slujirea “perfectă”, ceea care ni se potrivește cel mai bine dar de foarte multe ori respingem , raționalizăm și discredităm toate “slujirile” care ni se înfățișează și ni se propun în viață. Separăm cu atenție “pulpa slujirii” de “sâmburii ei” și respingem ceea ce nu ne place, ceea ce credem că noi nu suntem croiți să slujim sau ce nu vrem să facem pur și simplu. Vrem familii cum ne-am dori și nu cum ne-a fost dat, vrem locuri de muncă cum am visat și nu cum am găsit, vrem relații cum ne închipuim noi că ar trebui să fie și nu cum le găsim și trăim zi de zi, suntem într-o goana perpetuă pentru descoperirea “slujirea perfectă” și ratăm slujirile în care suntem în multe momente ale vieții. Dedicația pentru o slujire sau alta, sau “nevoința de a trece zi de zi pe lângă noi înșine” cum spunea Părintele Teofil Pârâian, lispsește de multe ori.  Oare ce dovadă mai paradoxală de ne-smerenie putem avea? Ce fel de asumare a anonimatului este această?

În slujire se întră prin smerire, și în smerire se intră prin slujire. Doar tebuie să ne decidem să intrăm și să slujim. Practic, zi de zi încercăm și zi de zi ne vine să fugim din făță realității. Capacitatea de a stă locului și a continuă în ciuda voinței proprii chiar, este de fapt smerenie pusă la încercare. De ce vom sluji mai mult, oameni, cauze, idealuri, de aceea ne vom smeri mai profund și ne vom putea regla și asumarea.

Smerirea prin slujire presupune intenția de a-i pune pe ceilalți în valoare, rescunoscând valoarea fundamentală a fiecărui om. Poziționarea mentală în convingerea că în viață ai primit mai mult decât ai dat nu e un demers simplu. Atâta vreme cât auto-îndreptățirea trăiește vie în noi, e greu să ai chef să-l pui pe celelalt în valoare, să-l slujeșți, să-ți asumi anonimatul. Smerenia e un drum, nu e un eveniment.

Slujirea poate fi nevoință care într-o lume în schimbare, o lume în criză, poate să ne mențină umanitatea intactă, smerită și pregătită pentru cele ce vor să vie.

Privind în zare

Acum la final, cum stăm pe creastă dealului pot să v-aud gândurile întrebând sfios: Dar cine poate pune în aplicare toate acestea și încă altele și mai mari decât acestea?. Și-n timp ce coborâm încet spre cetate, va invit să privim în zare, mângâiați de soarele portocaliu al asfințitului, și să ascultăm o voce de dincolo de timp care rostește: “Învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima.”

Iar dacă vocile de genul acesta va fac să exclamați ne-smerit: “Hai mă, mă lași cu faze d-astea?!”, vă pot invită să priviți în zare cabinetele de terapie, workshopurile, cursurile, bibliotecile, școlile și semenii noștri dornici să ne ofere feedback, spre înțelegerea și acceptarea de sine și dezvoltare personală fără de sfârșit.

Și intrând în cetate, poate pentru prima dată vom vizită Facebook fără a posta ceva, a comenta sau a da like, privind cu blândețe, respect și bunacuviință lumea dezlănțuită. Vom începe astfel cu umilință și modestie primele 5 minute ale următoarelor 10,000 de ore practică a străvechii arte a deplinei asumări a anonimatului.

Și lucrurile vor fi bune foarte!

Abonează-te la newsletter!

Abonează-te la newsletter!

Primește săptămânal resurse prin intermediul e-mail-ului!

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

View Comments (2)
  • Buna seara,
    nu credeam sa mai citesc un astfel de articol,
    real, frumos, necesar, atat de opozant si contrastant cu ceea ce se gandeste si se scrie in ziua de azi in media, in viata de a fi de zi cu zi.

    va multumesc
    s.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top