Now Reading
Umbra – odiseea unui dans, de la fugă la reconectare

Umbra – odiseea unui dans, de la fugă la reconectare

codruţa-sântea
umbra-odiseea-unui-dans-de-la-fugă-la-reconectare

Ce simți când auzi cuvântul „umbră”? Te invit chiar acum să faci liniște, să închizi ochii, să respiri adânc, profund și să observi cum te simți când te gândești la acest cuvânt. Ce trezește în tine? Ce trezește în noi, oare? Contractură, durere, tensiune, rezistență? Sau curgere și acceptare, în ciuda intensității? Recunosc, în mine este un amestec, un amalgam de simțiri, trăiri și reacții atunci când mă conectez cu forța și universul acestui cuvânt-simbol. Uneori îndrăznesc să stau în vortexul pe care îl creează, alteori – de multe ori – îmi vine să fug și chiar asta fac.

Însă țin minte, distinct, un moment aparte în care, după descărcarea inițială, mi s-a revelat ceva neașteptat. Stăteam în întuneric, cu picioarele strânse la piept, după câteva reprize de plâns și… acolo, în acel spațiu interior haotic, dureros, intens, cu urme de epuizare, am SIMȚIT-O – durerea mi s-a revelat nu ca până atunci, ca ceva de speriat, de care fugeam, ci ca sursă de Putere. M-am conectat cu ea, nu mi-a mai dat fiori în acele clipe, am simțit-o clar, distinct, ca pe o tovarășă de nădejde. Aș spune, aproape, ca pe o Preoteasă a Inițierii.

Umbra a avut până acum un impact uriaș în viața mea. Și are în continuare. Aș putea spune că a fost prietenă amară, care și-a asumat rolul ingrat de a mă determina, la nevoie forțat, să-mi confrunt propriul întuneric și să ies din închisorile mentale pe care mi le-am construit. Însă, când avem curaj și ne dăm voie, Umbra poate deveni un portal incredibil spre a ne recăpăta forța, integritatea, radianța și vitalitatea. După cum spunea și autorul francez Antoine de Saint-Exupery: „Omul se descoperă pe sine atunci când se confruntă cu obstacolul”. Asta nu înseamnă să căutăm obsesiv obstacole, ci, dacă apar (și vor apărea, pentru că dansăm cu toții Marele Dans al Vieții), să știm cum să le abordăm cât mai înțelept și util nouă.

În ceea ce mă privește, umbra s-a făcut simțită în foarte multe moduri și a luat multiple forme, până acum. Prin rănile pe care le port, printr-o nevoie acută de validare și de iubire, prin presiunea pe care o pun pe mine, prin stările conflictuale, prin diverse căutări exterioare, în modulul de supraviețuire în care am trăit mulți ani. În esență, cred că, personal, am experimentat umbra ca pe un semnal de alarmă în privința neonorării mele de către mine, a deconectării de miezul meu.

Însă, încet-încet, încep să pot să văd că Umbra poate fi un Leagăn, o sursă de putere, forță, renaștere, centrare chiar, dacă ne dăm voie. Ușor-ușor, pas cu pas. Intenționat folosesc astfel de expresii, tocmai pentru că, în experiența mea, este un proces, care, probabil, va dura toată viața, dar în forme diferite, pe măsură ce aducem iubire, blândețe, prezență, conținere și renaștere succesiv, în fiecare strat al nostru.

Procesul nu este ușor, o știm cu toții, nu este niciun secret aici. Este haotic, intens, dureros, sfâșietor uneori, plin de incertitudini. Dar, personal, simt ghidarea Vieții constant. Mai ales când mă dau din calea mea, când nu mai opun rezistență, când îmi dau voie să curg cu ce este și cu ce vine, fără să mai încerc eu să controlez, conform scenariului din mintea mea. E ușor? CLAR NU. Dar am, uneori, momente, în care realizez clar că experiența în sine parcă îmi vorbește și mă îndeamnă rugător să am încredere în țesătura Vieții, în curgerea plină de rost și de înțelepciune, care știe să aranjeze mai bine lucrurile decât aș face-o eu mental prin planuri, control, tensiuni, frustrări – atunci când nu iese totul cum doresc.

Și, totuși, ar trebui să renunțăm la planuri? Nu cred. Eu simt că mesajul ce mi se revelează constant în ultimul timp este să clarific ce fel de viață doresc să trăiesc, ce vreau să „nasc” în lume, ce intenții am, după care să fac ce ține de mine pentru acestea și, simultan, să mă abandonez cu încredere Vieții și să o las pe ea să aranjeze magistral tot ceea ce este de așezat, în ordinea magică doar de ea știută.

Personal, ce m-a ajutat mult în a mă raporta la Umbră și la obstacole – mesagerii ei, a fost conexiunea cu corpul meu. ESENȚIALĂ! Datorită ei, încep să fiu mai prezentă în viața mea, față de mine și mai blândă și conectată la dorințele și nevoile mele. Aici, un rol crucial îl are și conexiunea cu energia mea feminină, în multiplele ei forme. Pentru mine, a mă simți acasă, în siguranță în corpul meu a fost și este un proces. Dar revelator! Și, pe măsură ce mă conectez mai mult cu mine, atenția mea se îndreaptă spre cât de blândă sunt cu mine.

Aici, simt să menționez un aspect interesant, din punctul meu de vedere. De 1 an și 4 luni scriu în jurnal zilnic, seara, „victoriile mele personale” – aceasta fiind o tehnică primită la un curs. Recent, am fost tare bucuroasă să observ că, natural, organic, am simțit să adaug la abordarea ceva mai rațională și mentală a victoriilor una mai aproape de sufletul meu și anume „blândețe față de mine, azi” – a fost ca o reflectare a schimbării de perspectivă din propriul meu proces interior din ultimul timp.

Te invit și pe tine să îți iei câteva momente zilnic și să te întrebi în ce mod îți arăți ție blândețe. Pe măsură ce scriu acum, îmi amintesc de două idei ce-mi stăruie și azi în minte, idei ce poate ne pot servi ca făclii, pe drumul sinuos al coborârii în adâncurile ființei noastre.

Prima idee este din cartea „Iubire, iubire, iubire. Puterea acceptării”, scrisă de Lise Bourbeau și face referire, printre altele, la acceptare – a altora și, în egală măsură, a noastră, mai ales când nu putem încă face pace cu o experiență, o persoană sau o perspectivă. Am simțit această idee pătrunzând adânc în mine, ca un balsam. Până atunci puneam presiune pe mine, pentru a ierta, a trăi în acceptare, ignorând faptul că nu acceptam propria mea realitate, uneori definită de neiertare și judecată.

Pentru mine, conceptul descris de Lise Bourbeau a marcat începutul unei perioade în care blândețea și acceptarea de sine ocupă, încet-încet, mai mult spațiu în viața mea (față de perioadele dinainte, în care mă judecam mai puternic). Cred că avem cu toții nevoie de a accepta în primul rând momentul în care noi suntem, fie el și unul de neacceptare, fără să ne mai judecăm atât de aspru. Să ne conținem, exact în punctul în care suntem, îmbrățișând atât lumina, cât și întunericul.

Iar a doua idee este din cartea „Femei care dansează cu lupii”, scrisă de Dr. Clarissa Pinkola Estes și parcursă de mine mai mult ca un oracol-ghid, în momente de confuzie. Acolo, într-un capitol, autoarea face referire la lupi și la modul natural și firesc în care ei trăiesc viața – conectați la ciclurile naturale ale vieții, de naștere-moarte-renaștere, așa cum aceasta descrie, în armonie cu mersul naturii. În societatea modernă, așa cum arată ea mai departe, noi ne-am învățat să acceptăm doar ciclurile roditoare, mai puțin pe cele de retragere în interior sau de moarte simbolică, necesare renașterii ulterioare. Citind, realizam că e firesc și în normalul și naturalul Vieții ca, unei perioade de rod, expresie și strălucire să îi urmeze una mai săracă (în etichetarea noastră, poate), pentru că aceasta este balanța Vieții – pe care lupii o trăiesc firesc, în curgere cu ritmurile naturii, făcând tot ce pot cu ce au, pentru binele lor, fără zbateri inutile și obositoare.

În final, simt să închei cu aceste cuvinte: blândețe, conținere, iubire, prezență, răbdare, curgere, calm, speranță, radianță. Fie ca ele să ne fie călăuze tuturor în această perioadă intensă, poate turbulentă, dar și încărcată de semnificații pe care o traversăm. Și fie ca lumina spiritului nostru să fie ca un far, în dansul zilnic pe care-l purtăm fiecare cu Umbra și cu Viața însăși!

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top