Now Reading
Mireasa cu sosete rosii – Fragment

Mireasa cu sosete rosii – Fragment

Revista Psychologies

Mireasa cu sosete rosii, Adela Greceanu, Editura Polirom

Toata noaptea au pieptanat-o: nasa Lena, verisoara Pulheria, matusa Zizi si tanti Sofica. Ii impletesc parul. Parul ei este negru. La soare se inroseste. Se inrosesc si cele citeva fire albe. Citeva. Poti sa le numeri pe degete. Ea nu mai doarme de mult. Cite una mai atipea cu pieptenii in mina, ea o trezea:
— Haide, nu pierdea vremea! Stii bine ca la fiecare cinci minute trebuie sa ispraviti de impletit o bucla. Si ceasurile au fost numarate, si voi ati fost numarate ca, pina in zori, cind va veni mirele ca un miel, sa am gata dantela din par. Pe mire mi l-am ales dupa ce am petrecut trei zile si trei nopti nemiscata pe o pajiste, inconjurata de oi.

Mireasa cu sosete rosii povesteste :
— Si tatal mirelui m-a intrebat: „Stii tu cine a fost Platon ?“. Si a plecat dupa Platon. Simama mirelui mi-a zis: „Fiul meu e prea tinar sa-l iei de linga mama lui. Si numai pe el il mai avem“. Mireasa cu sosete rosii n-are defecte, zice mireasa. Este egocentrica, orgolioasa, aroganta uneori… Dar astea nu-s defecte. Iar egoista nu este. Si nu-i adevarat ca ma iubesc prea mult pe mine. Si ca barbatii simt asta. Si ca de asta ma evita. Ma indragostisem de un vlajgan sinucigas. Umbla asa, cu capul in nori, cu gura cascata, era destept. In lume ridea zgomotos sau zimbea, leganindu-se de pe un picior pe altul. Pretindeam ca am nevoie de prietenia creierului sau. „Nu sint chiar asa grozav cum par“, mi-a zis vlajganul ca si cum s-ar fi scuzat.

Uneori, iarna, ii atirna din nasul incovoiat o picatura. Cind ne-am plimbat, i-am privit picatura cum se legana in virful nasului fara sa cada. Poate era pe jumatate inghetata, n-am de unde sa stiu. Ma perpeleam de dorul lui. Pina cind mi-am zis : dar eu sint puternica. A trecut vremea cind eram o zapacita. Pe lume sint prea multe. Si prea putine. Nu merita sa ramii un zapacit. Am atitia ani. Sint o mireasa batrina. Inainte eram o vitriniera printre numeroase alte vitriniere care primeau zilnic ordine de la ministrele vitrinelor, ale muncii si educatiei. Venea una, zicea: „Nu-mi place cum ati aranjat vitrina asta. Dati totul jos si faceti asa si asa!“. Si noi faceam. Venea alta, zicea : „Da’ ce-i asta ? Dati totul jos si faceti cum va spun eu“. Si noi faceam.

Era un sir de magazine pe un bulevard imens in plina constructie. Nu trecea nici tipenie. Singurii oameni erau niste muncitori, sus de tot, pe schele. La sfirsitul programului venea prima ministra : „A! Da’ ce-i asta? V-am spus sa faceti asa si asa! Nu plecati acasa pina nu executati ordinul meu!“. Asta a fost de mult.

Mielul ala, care o sa vina dimineata ca un mire si pe care asa de greu l-am gasit, a avut o sora. Mai tinara, mai frumoasa decit mine. Tatal lor era militar. Intr-o zi n-a mai ascultat ordinele – la el nu era cu vitrine, era cu oameni. Si a fost degradat, arestat, torturat. Cind au schimbat regimul, au impuscat-o in timpla pe fata lui, pe sora mielului. Fata iesise pe strada sa schimbe si ea regimul. Acum are o placa de marmura cu poza in locul unde a murit. Pe tata l-au gradat la loc, l-au avansat. Dar mielul, de atunci, vorbeste mai incet si mai subtire, se inroseste des. Unul dintre primele lucruri pe care mi le-a spus a fost : „Cui ii place sa povesteasca ii place si sa traiasca“. Mielul vindea mincare pentru pisici la un magazin din apropierea casei mele. Intr-o zi i-am spus : „Ce costum frumos aveti ! Nu pareti insurat“. Mi-a intins punga cu mincare, privind in jos, rosu in obraji : „Mai doriti si altceva?” „As dori, dar nu-mi permit“, am spus.

Nasa Lena zice:
— Ioi, cind am auzit normal ca te mariti, iute, am zis catra mama ta si tata-to, sa taiem un porc! Da’ pe al meu nu l-am lasat sa puna mina pe nimic. „Ingeru’ mamii, tu sa stai linistit, ca stii ca esti beteag. Nu-ti dau nici sa bei normal numa’ paharutu’ asta.“ Si am ascuns sticla. Da’ cum noi nu ne vedeam capu’ de treaba cu porcu’, cine-i avea lui grija, el, dragutu’, o gasit sticla in dulapu’ de haine si numa’ ce-l vad normal ca-i lucesc ochii. „Ce-ai facut, floarea mamii ? Nu ti-am zis sa bei numa’ paharutu’ ala? Acuma daca ti se face rau?“ L-am dus in pat, l-am descaltat si o adormit normal floarea mamii.
— Da’ mai povesteste tu, scumpete, zice matusa Zizi, ca povestesti asa frumos !

Si mireasa povesteste :
— Ce rusine iti e sa-ti arati frumusetea… Mai degraba te porti infantil, ca mielul meu, sau frivol, ca mine. Numai celor foarte puternici le da mina sa-si lase frumusetea la iveala tot timpul. Prima data cind i-am aratat mielului frumusetea mea a fost cind i-am cintat. Ce rusine si ce frica mi-a fost… N-a zis nimic. A facut doar un gest nemaipomenit de senzual, de care nu l-as fi crezut in stare atunci. In general esti doar un perete elastic, un timpan intre un interior si un exterior. As vrea sa stiu ce ar fi crezut prietenul meu despre toate astea: despre sosetele rosii, despre miel, despre rusinea de a-ti arata frumusetea.

Era unul pe care mi-l doream aproape. Prietenul meu era ca un arbore frumos. Dar am fugit din orasul meu, am fugit de prietenul ca un arbore frumos si am dat peste oameni de care iar as putea sa fug… Pe prietenul acela, insa, n-o sa-l mai gasesc niciodata printre ei, chiar daca jur ca n-as mai fugi de el. Ce curios, cind era ca un arbore, nu-l numeam prieten. Ii spun asa acum, cind nu mai e nici macar o linie, fie ea cit de subtire, intre un interior si un exterior. Prietenul asta al meu era el ca un arbore frumos, dar era un intelept. Desi nu era nici el prea puternic. Isi arata frumusetea mereu, dar umbla asa, cu un clopot pe el. Clopotul asta cinta si daca era atins doar de un fir de par. Pentru mine a renuntat la clopot de citeva ori. Dar eu l-am ironizat. De frica. De asta nu-l puteam numi prieten atunci. Acum nu mai sint ironica, nici el nu mai are clopot. Putem fi, in sfirsit, afini.

— Stii ceva ? ii zice verisoara Pulheria miresei… a sunat! Hi! Hi!… Costel. Cu care era sa ma marit! Hi! Hi! Daca tata… zice ea si da din umeri… nu m-a lasat. S-a-nsurat. Are… si mimeaza ca leagana un copil… un bebe. E locotenent major. Si stii ceva? A divortat! Hi! Hi! Mi-a dat… si isi roteste aratatorul in dreptul urechii… telefon. Am ramas surprinsa. Alo! Nu se auzea. Am suflat in receptor. Tata? si isi agita aratatorul in semn de negatie… nu crede.
— Ce nu crede? Ca era Costel? intreaba mireasa.
— Ca era Costel! o ingina Pulheria, dind din cap afirmativ. Si ce daca? Poate voia sa-mi dea intilnire. Hi! Hi! Auzi, cind mergeam la plimbare… Stii? Si se uita cineva dupa noi…
— Eu aveam zece ani cind mergeam noi doua la plimbare, Pulheria, si tu intotdeauna spuneai ca se uita nu stiu citi dupa noi, zice mireasa.
— Nuuu ! Da’ era un sublocotenent, nu stii? L am vazut ! Intr o zi… De la balcon… M-a urmarit. Hi! Hi!
— Poate se ducea la unitatea militara de vizavi, zice mireasa.
— Nuuu! protesteaza Pulheria si si agita aratatorul in aer, rizind. Nuuu! Ca s-a uitat! La mine… Pe balcon! Hi! Hi! Am ramas surprinsa.
— Da’ mai povesteste tu, scumpete, ca tu esti mireasa, zice matusa Zizi.

Si mireasa povesteste :
— Ce sosete rosii, ce miel, ce prieten ca un arbore frumos !… Acum citeva zile iar mi-a iesit in cale vlajganul cu aerele lui de mort. E atit de destept, ca se face frumos. In contrast cu vocea aia mormaita, cind ride, pare un adolescent. Parul ondulat ii sta tot timpul cum ii sta unui copil care abia s a trezit din somn. Indiferent ce miscari face, parca nu-si foloseste niciodata virfurile degetelor. Ca si cum ar fi paralizate. Ca si cum degetele ar fi mai lungi decit are el nevoie. Pare apasat de un lung sir de stramosi geniali. Cascind si intinzindu-se, mi-a explicat : „In familia noastra geniul s-a transmis ereditar, pe linie paterna. Geniul si inaltimea. Strabunicul avea 2,10 m“. Daca s ar sinucide, nu s-ar sinucide un intreg neam. Vlajganul are un baiat. Pe masura ce povestesc, nu mai am de-a face cu el. Dar daca il uit, ma trezesc cu el in orasul in care mi petrec vacanta. Da, da! Cine se holba intr o iarna la mersul trenurilor, in gara la Sibiu ? Vlajganul. Cu picatura inghetata in virful nasului. Cu vlajganul asta am fost ca un arc tinut intins atita vreme, ca, daca i-ai fi dat drumul, sageata n-ar fi tisnit, ci ar fi cazut pur si simplu. Si arcul s-ar fi pleostit ca un elastic uzat.

— Auzi, don’soara Sofica, zice nasa Lena, da’ dumneata normal de ce nu te-ai maritat pina la virsta asta? Citi ani ai normal?
— In toamna fac saizeci, zice ca pentru sine tanti Sofica.
— Cit?! se mira nasa Lena.
— Saizeci, repeta un pic mai tare tanti Sofica, fara sa se uite la ea.
— Frumoasa sinteti, inginera sinteti… Asculta, tu! zice nasa Lena. Imi dai voie sa ti zic normal tu, nu ? Adica io, care ma vezi cum sint, ca-mi lipsesc trei degete de la o mina, c-asa m am nascut normal, si tot m-am maritat. Si mai am si un defect la picior. Uita-te ! si-si ridica fusta lunga si se vede ca dreptul e mai subtire decit stingul. Si tot mi-am gasit normal un barbat. Si ce barbat! Ingeru’ mamii! Si tu, cu picioarele astea, inginera, inalta… Ia, hai la oglinda, sa vezi picioarele mele si picioarele tale !
— Nu, nu ! zice tanti Sofica.
— Uite ! zice nasa Lena si-i ridica fusta. Uite normal ce picioare! Hai la oglinda sa vezi!
— Lasa ca stiu! protesteaza tanti Sofica speriata.
— Auzi, cind iti zic io sa vii, apai sa vii normal! si o tiraste de mina pe tanti Sofica pina la oglinda. Uita te, tu, ce picioare ai! si i ridica fusta pina la solduri.
— Da, da… zice speriata tanti Sofica si da sa-si coboare fusta.
— Vezi normal ?
— Da, vad.
— Pai, si cum ai putut normal, tu, sa stai tu nemaritata pina la virsta asta? si nasa Lena isi plesneste palmele una de alta.

Tanti Sofica isi aranjeaza fusta.
— Cind mergem o data la o cafea normal, sa vorbim amindoua? zice nasa Lena.
— Nu stiu. Sint destul de ocupata.
— Da’ ce-ai de facut? Ca barbat n-ai normal, copii de crescut n-ai. Te duci la serviciu si vii acasa. Asta faci toata ziua. Azi, miine iesi la pensie.
— Fac niste amenajari in apartament.
— Asculta aici! Cind termini normal cu amenajarile alea, ne ntilnim si daca nu te-oi invata normal cum sa pui mina pe un barbat ca lumea – ca floarea mamii nu mai gasesti, da’ macar ca lumea sa fie, ca pentru tine –, sa nu-mi zici mie Lena! Au! striga ea si se asaza. Mi-o amortit ceafa.
— Masaj ! striga Pulheria.
— Da’ lasa-ma, Pulherie, ca n-am nevoie normal.
— Nuuu! C-am studiat!
— Ce-ai studiat, tu, fata? intreaba nasa Lena cu neincredere amestecata cu mila.
— Am studiat! Cum sa fac masaj. Hi! Hi! Tehnici! si-si infige degetele in umerii nasei Lena.
— Au! striga ea. Ti-am zis normal sa ma lasi! si se fereste.
— Da’ numai un pic, sa vedeti! Ce bine va fac! Hi! Hi! Am bio… energie, incearca Pulheria din nou.
Nasa Lena se ridica brusc in picioare :
— Asculta! Lasa ma-n pace! Si nu mai pune mina pe mine normal! Ca nu suport sa puna mina pe mine o femeie. Lasa-ma-n durerea mea! Nu te supara normal!

Fragment din cartea

Mireasa cu sosete rosii, Adela Greceanu, Editura Polirom

Mireasa cu soaete rosii
de Adela Greceanu

Editura Polirom

Vrei cartea? Comanda aici.

Citeste De la vorbe la tacere, confesiunea autoarei.

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top