Despre nevoia de a crede – de Sorin Lavric
Mi-am dat seama ca nu avem cu adevarat nevoie dec¢t de lucrurile ce corespund naturii noastre profunde.
Si totusi, printre lucrurile de care nu voi putea scapa niciodata se numara elementul spiritual. Cand spun „element spiritual“ nu am in vedere vreo deprindere exotica intrata in mintea oamenilor excentrici, cum nu ma gandesc nici la mofturile simandicoase ale celor care, din prea multa incultura umanista, cred cu seninatate ca „a fi spiritual“ inseamna a „practica spiritismul“. A avea spirit inseamna a avea centrul de greutate inlauntrul tau, lucru de care iti dai seama abia atunci cand il pierzi, adica atunci cand incepi sa te clatini.
Daca nu pui distanta intre tine si realitate, uiti sa-i tii pe ceilalti la o departare care sa inspire respectul. Aceasta departare poate fi una laica, si atunci imbraca forma preocuparilor umaniste, sau poate fi una religioasa, si atunci imbraca forma credintei. In ambele cazuri e vorba de a-ti cultiva o traire ce iti asigura un echilibru interior. Daca in cazul filozofiei totul tine de pasiune, in cazul credintei lucrurile sunt mai delicate. Aici problema se pune in termeni de putinta sau de neputinta. Unii pot sa creada si altii nu pot, iar cei care nu pot resimt cu atat mai dureros aceasta neputinta cu cat vad ca altii nu sufera de ea.
Dar, indiferent daca tu crezi sau nu, in ambele cazuri e vorba de aceeasi nevoie de spiritualitate, o nevoie ce corespunde naturii noastre. In urma cu un deceniu, intr-un timp cind eram medic stagiar intr-un oras de provincie, am trecut prin cea mai neagra perioada a vietii mele. „Neagra“ nu pentru ca as fi dus-o prost, nici vorba, ci pentru ca, practicand medicina, pentru care nu aveam nici o chemare, imi strangulasem orizontul afectiv al existentei. Atunci am inteles ce drama este sa practici o meserie pentru care nu ai nici cea mai mica inclinatie.
In acel moment am inceput, instinctiv, fara sa-mi fi sugerat cineva si fara sa cer ajutorul cuiva, sa merg la o manastire din apropiere. Participam la slujbe, dar cea mai mare parte a timpului mi-o petreceam citind sau plimbandu-ma. Imi amintesc insa revelatia pe care am avut-o cand mi-am dat seama ca mergeam la acea manastire nu atat pentru a cauta mantuirea, cat pentru a fugi de oameni.
La scurt timp dupa ce episodul mistic s-a incheiat, am renuntat la meseria de medic si m-am apucat de filozofie. A fost o decizie buna, conforma cu natura mea. Acelui episod de singuratate religioasa, un pas indoielnic dar lamuritor, ii datorez toata linistea mea de azi. De cand ma ocup de filozofie senzatia clatinarii a disparut.
de citit
Biserica liturgica
André Scrima
(Humanitas), 2005 Bucuresti. O fina analiza intelectuala a credintei.
