Victima insinuarilor – de Sorin Lavric

Filozofia complexeaza psihologia. Despre agresivitatea pasiva, in termeni filozofici.

Poti masura vulnerabilitatea unui om dupa cat de usor cedeaza presiunilor la care e supus de mediu. Bizareria este ca, dintre agresiunile pe care le sufera zilnic, cele care il tulbura cel mai mult nu sunt amenintarile directe, ci insinuarile, adica acele aluzii aparent inocente care ii strica somnul si ii spulbera linistea. Ele au un potential de zdruncinare mult mai mare decat intimidarea rostita in fata. De ce?

Mai intai fiindca amenintarile sunt semnul unei ostilitati fatise, precum declaratiile de intentie facute sub auspicii sumbre si taioase: „daca nu intelegi sa…, atunci…“. Aceasta e structura sintactica a oricarei amenintari. Dar tocmai pentru ca e directa, ea te pune in garda, iti starneste simtul primejdiei si iti mobilizeaza vigilenta. {i astfel, pus in alerta si cu simturile treze, ai puterea sa i te impotrivesti.

In schimb, in cazul insinuarii, ostilitatea vine pe ocolite, piezis, ca o vorba spusa in fuga si oarecum din neatentie, precum o adiere intamplatoare care, tocmai pentru ca nu te alarmeaza, te prinde nepregatit. Cu alte cuvinte, nu e rafala de vant care te loveste in fata, ci curentul de aer strecurat pe sub usa sau pe la crapatura ferestrei. Te ia pe nepusa masa si te prinde pe picior gresit, si tocmai de aceea te rastoarna. Asa se explica de ce, in general, putem tine piept presiunilor mari si, din contra, ne clatinam la sugestiile meschine. Caci insinuarea pare inofensiva si aproape indiferenta, ba ea poate fi chiar spusa cu un aer binevoitor, de om cu adevarat ingrijorat de soarta ce te paste. „Ai grija ca…“ Tonul acesta impaciuitor si insidios te poate rascoli mai mult decat o insulta, decat un atac frontal.

Apoi, amenintarea e imperativa si nu lasa loc de dubii in privinta intentiei belicoase. Insinuarea, dimpotriva, e ipotetica si echivoca, ea pare urmarea unei bunavointe proteguitoare venita din partea unora care tin la tine. „Nu vreau sa ma intelegi gresit, dar…“ – intotdeauna exista o conjunctie adversativa care sa alunece serpuitor in mesajul subversiv al aluziei prietenesti. In plus, in cazul unei amenintari, reactionezi imediat, fara timpi morti si fara perioade de latenta. Esti in corzi si trebuie sa te misti.

In cazul insinuarii, dimpotriva, te afli in perne de puf, si de aceea reactionezi cu intarziere si, atunci cand o faci, persoana in cauza nu mai e de obicei de fata. Si atunci te surpi interior prada unor tribulatii de pe urma carora iesi mai vlaguit decat daca te-ai fi luptat la propriu cu agresorul. In fine, insinuarea cere un grad de rafinament psihic de care amenintarea se poate lipsi.

E mult mai greu sa bati apropouri decat sa rostesti avertismente. Iti trebuie un geniu al intrigii, o inclinatie spre iscarea discordiei, cum tot asa e nevoie de un grad marit de susceptibilitate morala ca sa simti cum te clatini sub atingerea aluziilor cotidiene. Tristetea este ca suspiciunea omului contemporan e atat de mare ca ea singura il preschimba intr-o victima sigura a insinuarilor amicale.