De la psihanaliza deficitului la deficitul psihanalistului

Mi s-au părut mereu fascinante cărțile psihanaliștilor despre proprii pacienți. Dincolo de criteriile specifice prezentării unui studiu de caz, am păstrat în primul rând privirea analistului, felul în care descrie persoana din fața sa și abia apoi suferința acesteia, istoria de viață, procesul analitic în sine sau tehnica abordată. De la descrierea pe care o face Freud lui Emmy v. N după prima ședință, în care privirea analistului scanează atent fiecare detaliu – expresia facială încordată, ochii mijiți, cutele nazolabiale adâncite, exprimarea anevoioasă, neliniștea, ticurile feței și ale mușchilor cervicali „dintre care unii, mai ales sternocleidomastoidianul drept, ies pregnant în evidență” (Studii despre isterie, 1895) – și până la descrierile analiștilor contemporani, m-aș opri la descrierile lui Kohut, în care privirea analistului rămâne lipită de lumea internă a pacientului, descrisă în filigran pe zeci de pagini sau, uneori, în doar câteva cuvinte. Ca atunci când nu avem decât un vis. Un vis, de exemplu, în care pacientul demontează un ceas în interiorul căruia descoperă o floare mică și firavă. Și, deși nu avem alte detalii, nu știm nimic altceva despre pacient, îl simțim, îi înțelegem foarte bine starea Sinelui, e un Sine fragil, speriat, care se teme să-și afirme nevoile. Același efect îl au și mini-vignetele din Jurnal-ul de psihanalist publicat recent de Vasile Dem Zamfirescu la Editura Trei. Analistul se oprește cu privirea pe un gest, o replică, un vis sau un act ratat, fără a oferi mai multe detalii dar, paradoxal, această alegere nu frustrează cititorul, sau îl frustrează optim pentru că deși rămân atâtea alte lucruri nespuse, momentul la care se oprește analistul e o pepită sau un moment cairotic, cum spune autorul, adică un moment în care schimbarea devine posibilă.

Tema fundamentală a Jurnal-ului, pepita cea mai prețioasă la care analistul revine constant, este deficitul narcisic: „O psihanaliză reușită  nu se poate limita la oedip”, spune autorul chiar din prefață, „ci trebuie să coboare spre curenții adânci ai filonului narcisic, însoțitor constant al dezvoltării pulsionale, la a cărei modulare contribuie permanent.” (p 16) Abordarea deficitului narcisic este o preocupare mai veche a analistului: în Nevroza balcanică (2012) se contura deja ipoteza unui deficit narcisic la români, nu doar a nevrozei iar, ulterior, Introducerea în psihanaliză (2015) marca subtil această preocupare prin secțiunea amplă dedicată Psihologiei Sinelui și lui Kohut. Jurnal-ul de psihanalist răspunde însă și la întrebarea legată de poziționarea analistului în ceea ce privește abordarea conflictelor pulsionale și a deficitului. Dacă Psihologia Sinelui privește deficitele de la nivelul obiectului Sinelui ca fiind mai influente în etiologia psihopatologiei decât conflictul intrapsihic, Vasile Dem Zamfirescu susține teoria ambilor factori: avem atât conflict, cât și deficit, într-o dinamică de fundal/prim plan și nu de excludere. Pentru apariția oedipului, însă, este esențială coeziunea Sinelui. Mini-vignetele aduc în prim plan materiale clinice aparent oedipiene al căror substrat este deseori un deficit narcisic: dincolo de impulsul aparent erotic în care Radiana fantasmează că i-ar „desface violent” cămașa analistului se află „nerăbdarea unui bebeluș dornic de a ajunge cât mai repede la sânul mamei, reactivată într-un moment de regresie.” Gestul Andradei, analizanda care își scoate cizmele, dezgolindu-și picioarele, nu e seducție, ci „un gest lipsit de jenă în intimitatea cu o mamă”. În „Revanșa onirică”, triumful aparent oedipian al Mădălinei, care visează că se află în pat cu analistul, nu este o dorință, ci o nevoie, aceea de „a-l avea pe tată lângă ea, de a sta lipită de el pentru a nu-l mai lăsa să plece”. Larisa, analizanda care tace în primii ani de terapie, nu manifestă o rezistență, ci un deficit de oglindire.

Spre deosebire de perspectiva psihanalizei tradiționale, în Psihologia Sinelui dinamica oedipiană nu reprezintă o problemă centrală pentru conturarea personalității, astfel încât rezolvarea ei pe parcursul unei analize nu este un aspect necesar sau esențial, iar în acest punct Vasile Dem. Zamfirescu se desprinde de Psihologia Sinelui. Kohut privește complexul Oedip ca fiind o manifestare firească de vigoare și entuziasm care devine patologic numai atunci când copilului nu i se răspunde empatic. El vorbește despre un Oedip stabilizator, organizator pe care Sinele îl folosește în cazul unei slabe coeziuni, ca în vignetele de mai sus, și de un Oedip ca punct de cristalizare, adică reala evoluție oedipiană, fie ea sănătoasă sau patologică. Descoperim în Jurnal și aceste puncte de cristalizare sub forma unor splendide constelații oedipiene, odată ce deficitul narcisic e acoperit – Yvonne și Sabina, care și-ar dori să se căsătorească sau să facă un copil cu tatăl-analist; Iolanda și actul ei ratat „Am bătut patul pe loc!”; Teodora și poeziile pe care i le dedică analistului; Mădălina, care primește în vis un cățeluș alb de la analist; Larisa, care visează „Oedipul perfect”; Ligia, care își salută analistul cu formula „Frumușelul meu!”, etc., diferența majoră față de Psihologia Sinelui fiind, însă, că rezistențele și transferurile sunt mereu interpretate pentru a fi dizolvate.

Regăsim în Jurnal și vignete în care deficitele nu țin doar de devitalizarea Sinelui în absența oglindirii sau a idealizării, ci și de anxietatea de dezintegrare, în care fie vedem pulsiuni ca produse ale dezintegrării (Kohut), acea experiență libidinală izolată a copilului, care se retrage singur și depresiv asupra părților propriului corp pentru a se simți viu sau pentru a se liniști (ca în vigneta despre analizanda care descoperă în copilărie efectul liniștitor al masturbării), fie vedem eforturile Sinelui de a împiedica dezintegrarea (ca în cazul regizorului cu simptome obsesionale) sau somatizări, atunci când Sinele găsește căi alternative de conservare (ca în cazul analizandei care reacționează somatic la dezacordajul dintr-o ședință).

Contribuția fundamentală a Jurnal-ului rezidă, insă, în exemplificarea clinică a flexibilității analitice, atribut exclusiv al maturității psihanalistului. Dincolo de orice polarizare teoretică sau preferință personală, analistul se mișcă fluid de la o abordare psihanalitică la alta, în funcție de analizand. E obiect sau obiect al Sinelui, tată oedipian sau mamă pre-oedipiană, se lasă iubit sau urât, ascultă deficitul fără să-l interpreteze în timp ce interpretează conflictele pulsionale, analizează și se auto-analizează, greșește și repară, râde, plânge sau face doliu și, nu în ultimul rând, învață de la pacienții pe care îi însoțește.

Ca manieră de exprimare creativă, remarcăm în Jurnal și vocea autorului. Este o voce inconfundabilă, un amestec de concizie, simplitate și precizie în exprimare pe care inițial, atunci când am citit În căutarea sinelui (2014), l-am pus pe seama culturii uriașe sau a formării de filosof a autorului. Notațiile din jurnal aveau mereu atributele unor aforisme: expresia concisă și memorabilă a unui gând. Dar nu orice fel de gând, ci unul nou, ne-mai-gândit sau, oricum, ne-mai-formulat:

„Condiția umană: nu poți simți cu adevărat comuniunea spirituală cu femeia iubită dacă nu-i ții în brațe trupul.” (p 23)

Sau:

„ Adevărata artă de a trăi stă sub semnul lui „a fi” și constă în „știința” de a-ți realiza esența umană cu un minimum de bunuri materiale.” (p 29)

Acum, la lectura acestui nou jurnal, îmi explic altfel vocea autorului: aș spune că natura memorabilă, inconfundabilă vine din înțelepciune și libertate. Înțelepciune nu doar în sens larg, ci, mai ales, în sens kohutian, acea capacitate de a-ți menține stima de sine simultan cu perceperea limitelor proprii. Cât despre libertatea stilului, ea își are sursa în libertatea interioară a autorului. Vasile Dem Zamfirescu nu e niciodată normativ. Descrie, înțelege, explică dar nu e niciodată normativ. Nici cu pacienții, nici cu sine.

M-am întrebat de ce a păstrat analistul – din sutele de note de pe parcursul anilor – aceste pepite și nu altele, pentru că firul roșu al mini-vignetelor prezentate mi se pare a fi eros-ul, în toate formele sale de manifestare: transferuri și contratransferuri erotice, oedip-uri, sexualizări ale unor constelații narcisice patologice, vise, fantasme, acte ratate, etc. Un răspuns posibil îl dă chiar autorul într-una dintre vignete (O erecție de 30 de centimetri), când analizanda întreabă:

– Totuși, de ce am ales un simbol sexual pentru a sublinia forța psihică pe care o aveți?

– Visul reprezintă noțiuni abstracte, idei, în cazul acesta capacitatea psihică, prin imagini. Erecția uriașă are darul de a sublinia cât se poate de intuitiv gradul înalt al aprecierii dumneavoastră față de mine.

Un alt răspuns îl dă tot Psihologia Sinelui, care vorbește despre remobilizarea, pe fondul analizei, a legăturilor libidinale care au fost refulate sub un val de narcisism regresiv. Aceasta ar fi cauza în ceea ce privește materialul clinic în sine. Cât despre alegerea autorului, dincolo de motivația programatică prin care analistul exemplifică abordarea deficitului narcisic, o altă ipoteză pentru prezența eros-ului ar fi și lupta cu… frica fricilor. Într-un eseu din Nevroza balcanică (2012), autorul povestește amuzat cum, fiind invitat, împreună cu Livius Ciocârlie, să vorbească unei săli de tineri „despre îmbătrânire și vârsta a treia!”, ajunge să răsfoiască („pentru că nu agreez deloc subiectul”) și jurnalul lui L. Ciocârlie, Bătrânețe și moarte în mileniul trei (Humanitas, 2005). Lectura îi provoacă sentimente amestecate iar la final concluzionează:

„Dacă Erosul are menirea de a contracara Thanatosul, de ce să nu-l întărim când ne stă în putere? În termenii lui Camus, de ce să fim oameni absurzi și să consimțim morții, când putem fi oameni revoltați?” (p 149)

Psihanaliza este și o cură prin scris, nu doar prin vorbit, spune Michael Eigen (1993), citat de Nancy McWilliams în tratatul despre psihoterapia psihanalitică: „Vocea care se aude în scris vorbește din adâncurile singurătății proprii, către singurătatea celorlalți.” (p 420). Cea mai tulburătoare parte a Jurnal-ului este, din această perspectivă, partea de auto-analiză. De la propriile limite, la pierderi, vulnerabilități, lezări mai mici sau mai mari și până la confruntarea cu moartea, autorul se privește mereu realist dar cu blândețe. În primul jurnal vorbea pentru întâia oară despre o nostalgie a viitorului:

„Există o nostalgie a viitorului. A acelui viitor care se îngemănează cu trecutul în lumea posibilului și care nu devine niciodată realitate. Poți avea nostalgia femeilor pe care nu le-ai iubit niciodată sau chiar a vieților pe care nu le-ai trăit niciodată.” (p 25)

Aceeași nostalgie dulce-amară e prezentă și în  acest Jurnal: descoperirea propriului deficit narcisic, pe care analiza personală, reușită dar incompletă, nu l-a putut sonda, conștientizarea relației dificile cu propriul tată, alegerea partenerelor de viață și, mai ales, motivația alegerii profesiei, ca nevoia de a repara greșelile din relația cu propriul fiu. Dar pierderea e contrabalansată mereu și mereu de bucurie sau recunoștință. Recunoștința față de figurile formatoare idealizate, bucuria de a vedea un pacient care își schimbă viața, bucuria de a preda, bucuria de a trăi.

Mariana Bancila