CItesti acum
Copiii si traumele parintilor

Copiii si traumele parintilor

Psihoterapeuta Diana Stanculeanu, de la organizatia Salvati Copiii, vorbeste in cele ce urmeaza despre transmiterea peste generatii a suferintelor. Este important de stiut ca putem perpetua, fara sa vrem, traumele inaintasilor.

 

Psychologies: Ce inseamna transmiterea transgenerationala a traumelor? De ce e important sa fie cunoscuta?

Diana Stanculeanu: Impactul traumei asupra fiintei umane este extrem de puterninc si rareori se limiteaza la efecte singulare. Fie ca vorbim despre traume colective (precum razboaiele, cataclismele naturale sau evenimentele de tip terorist din seria 9/11) sau traume personale (precum un accident, pierderea neasteptata a unei fiinte iubite: partener de viata, copil sau parinte), abuzul fizic si emotional repetat, viol, abuz sexual, violenta domestica, bullying in scoala sau boala terminala, consecintele acestora nu se opresc niciodata la o persoana, la victima directa, ci se intind pe orizontala, atingand membrii familiei, rude, prieteni, colegi, precum si pe verticala, facandu-ne sa ne reconsideram trecutul si sa ne raportam diferit la ceea ce aduce viitorul.

Sa ne imaginam o situatie de razboi. Trauma razboiului nu atinge doar soldatul de pe campul de lupta, ci si pe parintii acestuia, care plang in tacere acasa, si pe sotia acestuia, care traieste cu frica vestii cumplite de la o zi la alta, si pe copiii acestuia, care vor creste fara tata sau cu un tata schilodit emotional de ororile frontului – in oricare dintre situatii avand un alt destin decat cel care s-ar fi conturat intr-o societate fara de razboi.

Sa ne imaginam un copil care este batut si abuzat emo-tional de catre parintii sai, acasa: este umilit, jignit, ignorat, pedepsit, lovit, etichetat, criticat. Trauma acestui copil nu se opreste odata cu destinul sau. Nici macar odata cu prezentul sau – va fi un copil fara prieteni (caci invata ca cei dragi ranesc) sau care cerseste afectiunea prietenilor (pentru ca nu o primeste acasa); un elev nemotivat si dezinteresat de invatare si de cunoastere; un coleg de munca retras sau agresiv; un partener de viata care nu stie cum sa ofere dragoste (ofera prea putina sau prea multa), pentru ca nu a invatat cum este cu dragostea in familie; un viitor parinte care se va comporta la fel cu copilul sau (lovituri, jigniri, ignorare si abandon) sau va cadea in cealalta extrema, a supraprotectiei, care genereaza dependenta, frica si frange autonomia micului om. Micul om care se face om mare si duce mai departe, intr-o forma sau alta, trauma parintelui sau transformata in comportamente si alegeri proprii, ce vor atinge, similar, soarta unui alt om mic…

 

Puteti povesti, pe larg, astfel de cazuri? Este un fapt des intalnit?

D. S.: Cazurile sunt atat de frecvente, incat au devenit statistici. 20% dintre parintii romani cred in valoarea pozitiva a bataii – cu alte cuvinte, aleg sa isi bata copiii acasa, imaginandu-si ca astfel ii educa, ii invata sa diferentieze binele de rau si, mai ales, ii sprijina sa devina adulti sanatosi, responsabili si echilibrati. Vorbim de alegeri constiente, nu de parinti care bat „la furie“ sau „pentru ca nu stiu ce altceva sa faca“ – acestia sunt aproximativ 60% dintre parintii romani.

Mai exact, 63% dintre copii afirma ca sunt „altoiti“ si „urecheati“ acasa cand gresesc sau au comportamente nepotrivite. „Asta nu este trauma“, vor crede unii; ba este, atunci cand se intampla des, chiar daca „la foc mic“, cand vine din partea celor care se presupune ca ne iubesc neconditionat si sunt alaturi de noi in orice situatie, cand vine fara motiv, imprevizibil (doar pentru ca mama a avut o zi proasta la serviciu) si cand il lipseste pe cel mic de orice mijloace de aparare.

Pe langa abuzul fizic si emotional, mii de copii din Romania cad victime ale neglijarii parentale, sunt abuzati sexual, fug de acasa etc. Zeci de mii cresc fara parinti, care muncesc pe undeva, prin Europa. Aceste generatii de copii devin generatii de adulti, de parinti, care vor perpetua ciclul abuzului si al traumei, in absenta unor eforturi sustinute de constientizare si educatie.

 

Parintii pot face ceva pentru a preveni sa aiba un copil lovit de aceleasi probleme ca ei?

D. S.: Sigur ca pot face! In primul rand, pot constientiza, pot recunoaste ca ceea ce s-a intamplat, indiferent de forma traumei, a lasat urme care se regasesc in fiecare alegere, comportament, relatie sau decizie de viata. Isi pot intoarce privirea catre sine, pentru a-si spune ca, daca vor ca copiii lor sa fie diferiti, sa aiba o viata diferita, in primul rand, ei vor trebui sa faca schimbari si sa se comporte altfel decat au facut-o ceilalti cu ei insisi/ele insele. Este bine sa nu stie cum sa faca aceste schimbari; a cere ajutor este o experienta curajoasa, care ne permite sa crestem si sa ne vindecam. Facand acest lucru, vor modela deja un viitor diferit, mai bun, pentru copiiilor.

 

Cum manifesta copiii astfel de patologii?

D. S.: Efectele traumei sunt multiple si imbraca variate forme, ce se situeaza pe un continuum ce uneste extrema usoara a dificultatilor emotionale si comportamentale din viata de zi cu zi, cu extrema severa a diferitelor tulburari ce se numesc depresie, anxietate, sindrom de stres posttraumatic, dependenta de substante, tulburare de conduita, tulburare de personalitate, suicid etc. Un copil traumatizat (batut, abuzat emotional, sexual, neglijat, abandonat de parinti, martor si/sau victima a violentei domestice, orfan, confruntat cu divortul parintilor etc.) va avea risc major de a dezvolta oricare dintre tulburarile mentionate anterior si de a duce povara lor ani la rand, cu impact dramatic asupra calitatii vietii sale si a celor din jurul sau.

 

Ce fel de terapii se pot face cu copiii in acest sens? Dar cu parintii? Ce li se spune acestora?

D. S.: Atunci cand un copil este victima unei traume, terapia psihologica vizeaza nu doar copilul, ci intreaga familie, care este educata in a avea comportamentele corecte si a transmite mesaje sanatoase, de sprijin. In functie de tipul de trauma suferita de copil, abordarile vor fi diferite. De pilda, un copil victima a unui accident va beneficia de un anumit tip de interventie, pe cand unul care este abuzat in cadrul familiei va avea nevoie de alte servicii de suport, inclusiv cele de protectie sociala.

Parintii sunt o veriga importanta in procesul de vindecare, si aceasta din doua motive: in primul rand, legaturile emotionale, cele de atasament, sunt atat de importante pentru evolutia sanatoasa a copilului, incat orice eveniment de natura sa afecteze increderea copilului in parintii sai si sentimentul sau de siguranta, protectie si acceptare neconditionata, trebuie abordat cu prioritate; in al doilea rand, daca ne referim la traume in familie, parintii pot fi, ei insisi, fie purtatori de consecinte ale traumelor personale, fie parte a procesului traumatic, ceea ce face, de asemenea, necesara prinderea lor in demersul terapeutic.

Citeste si

 

Se poate opri aceasta „mostenire“ si spontan, fara terapie?

D. S.: In mica masura, putem vorbi de vindecare fara terapie; sunt teorii noi in domeniul psihologiei si neurostiintelor care vorbesc extrem de documentat despre afectarea functionarii cerebrale ca urmare a traumei, cu impact pe functionarea globala a persoanei. Apoi, trauma modifica perspectiva noastra asupra lumii, asupra celorlalti, asupra propriei persoane. Ne pune pe nas o pereche de ochelari cu care vedem totul distorsionat. Cei mai multi dintre noi au nevoie de sprijin de specialitate, in ciuda rezilientei si a altor resurse personale de care putem beneficia, pentru a ne recalibra sistemul de credinte si valori, zguduit ca urmare a trairii traumei.

 

Cum se comporta o mama traumatizata cu copilul sau? Dar un tata?

D. S.: Nu putem sa generalizam, putem vorbi de probabilitati. Exista sansa ca un parinte traumatizat sa isi aduca propria suferinta in relatia cu copilul, sa isi educe copilul prin prisma unor convingeri si comportamente deformate de propria experienta tramatica – ceea ce nu face decat sa afecteze dezvoltarea sanatoasa si armonioasa a copiilor. Exista insa si parinti care, in ciuda experientei personale traumatice, au depus eforturi in a intelege ce li s-a intamplat, cum i-a afectat respectiva experienta, ce trebuie schimbat si vindecat, astfel incat sa reinvete sa construiasca relatii pozitive si echilibrate cu lumea, inclusiv cu copiii lor.

 

Exista terapii concrete, care sa rezolve astfel de probleme mai repede decat o lunga psihanaliza? Care?

D.S.: Experientele traumatice lasa urme adanci in evolutia si dezvoltarea noastra, motiv pentru care nicio abordare terapeutica ce isi propune vindecarea emotionala de dupa trauma nu va fi una de scurta durata, punctuala. Exista insa curente terapeutice ce au la baza dovezi clinice ale eficientei lor in lupta cu depasirea blocajelor si a suferintei generate de orice eveniment traumatic; dintre acestea, terapia schemei, terapiile de tip cognitiv-comportamentale si terapia de familie sunt doar cateva exemple. Si in cazul acestor abordari, travaliul terapeutic este intens si de durata, dar reuseste sa reancoreze persoana intr-un prezent functional si sa o sprijine in dezvoltarea unor noi relatii si contexte de viata, care pot deveni, ele insele, vindecatoare.

Abonează-te la newsletter!

Abonează-te la newsletter!

Primește săptămânal resurse prin intermediul e-mail-ului!

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

Vezi comentarii (0)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll To Top