CItesti acum
Cu sinceritate despre rolul de mama

Cu sinceritate despre rolul de mama

Revista Psychologies

Care au fost cele mai mari provocari ale rolului de mama? Le-am intrebat pe prietenele si cititoarele noastre. Iata raspunsurile lor sincere si cu umor.

 

Adela N., 37 de ani – „Nu stii cum sa te imparti cand te striga amandoi…“

Ideea de a avea un copil e provocatoare, in sine. Idee care la mine s-a si concretizat, la o varsta la care altii dormeau prin cluburi, se plimbau, calatoreau.

Alessia s-a incapatanat sa vina pe lume, chiar daca am luat masuri de contraceptie. A stat prinsa de mama ei si nu a vrut nici in ruptul capului sa plece! Asa se face ca, la 25 ani, am avut-o pe ea.

Nu stiam ce inseamna un copil, cata grija trebuie sa ai de un copil, nu stiam cum se alapteaza, cum sa schimb un scutec, cum se pregateste laptele, cata apa trebuie adaugata, nu stiam cum se spala un copil, cum sa-l tii, cum sa-i tii capul, cum sa-l imbraci.

M-am linistit dupa primele zile, cand au inceput toate sa vina firesc, parca le stiam de-o viata. La o distanta de sase ani, a aparut si Calin, la fel de incapatanat sa ajunga pe lume.

El este o si mai mare provocare, e dificil, nervos, coleric, dar, in acelasi timp, si bland, si iubitor, si mamos, si dragastos.

Cand nu-i fac pe plac, se razbuna pe tot ce-i iese in cale, imi adreseaza cateva vorbe «minunate», apoi imi spune ca ma iubeste si ca sunt frumoasa. Stiu, e un «escroc sentimental», imi musc limba, buzele, si-mi frang degetele ca sa nu-mi ies din fire…

Recunosc, e foarte greu cu doi copii, nu stii cum sa te imparti cand te striga amandoi, sa le arati afectiune, sa faci lectii, sa-i distrezi, sa te joci cu amandoi, pentru ca fiecare are nevoile lui, preferintele, placerile si jocurile lui.

 

Octavia Maria G., 26 de ani – „In aceasta piesa nu se respecta scenariul prestabilit“

„Cel mai greu mi-a fost sa invat acest rol. Mai ales ca nu ni se ofera sansa de repetitii inainte de ridicarea cortinei. As fi fost norocoasa sa apuc sa vad o piesa cu acest subiect la alte teatre (rude cu copii mici, prietene apropiate). Dar nu a fost cazul.

Impinsa in lumina reflectoarelor, a trebuit sa memorez replicile si sa intru in pielea personajului «mama Octavia».

Dar, inca de la inceput, am descoperit ca in aceasta piesa nu se respecta scenariul prestabilit («eu voi fi o mama autoritara, o sa il invat cum sa doarma singur si sa nu planga niciodata in public, sa nu ma faca de ras»).

Din experienta mea, am constatat ca este vorba de o improvizatie. Si exista nenumarati sufleuri pe marginea scenei: vecina de bloc, dadaca din parc, necunoscutul din autobuz sau prietena fara copii. Fiecare din ei are textul perfect, pe care incearca sa il faca auzit.

Este greu sa nu fii contrariat, in special pentru ca se si contrazic intre ei. Asa ca, din postura de «mama Octavia», mi-am asumat rolul principal si am decis sa ma las influentata doar de sfaturi din partea unor regizori cu experienta (psihologi experti in parenting), in masura in care ma potriveam cu modul lor de a vedea lucrurile.

In interpretarea acestui rol ma lupt cu sentimentul ca sunt prizoniera, ca nu am destule pauze intre reprezentantii, si cu spaima de recenziile negative.

Pe de-o parte, simt ca ma identific prea tare cu personajul, dar, pe de alta, cum incerc sa ma indepartez si sa joc si altceva, apare sentimentul de vina. Si mai este si problema cu stapanirea de sine.

Zi de zi, ma incearca o paleta vasta de sentimente care mai de care mai puternice, emotii trezite de colegii de scena aflati in rolurile principale: «Fiul Matei» si «Tatal Matei».

Au trecut aproape trei ani de cand ma aflu pe scena si inca am trac si inca mi-e teama sa nu ma impiedic. Dar nimic nu se compara cu ovatiile la scena deschisa din partea publicului meu preferat: sotul si copilul meu.“

 

Mihaela Narcisa D., 38 de ani – „Maternitatea te face umana“

„Pentru mine, sa fiu mama a fost o adevarata provocare. Aveam doar o idee despre ce inseamna asta.

Credeam ca un copil este un fel de papusa care, din cand in cand, mai prinde viata, ca are un program prestabilit, ca imi mai lasa si mie timp sa ma odihnesc (cel putin noaptea). Surpriza! Nu a fost deloc asa!

Acea papusa prinsese viata si nici prin gand nu-i trecea sa ma lase si pe mine sa respir – macar de somn nici nu se punea problema!

Cautam zadarnic acel buton care sa opreasca (un minut, dragul mamei!) plansul copilului, dar cum nu era niciunul, trebuia sa ma adaptez din mers. Auzeam tot timpul la ceilalti: «Tu nu mai contezi, acum conteaza doar copilul», de parca pana atunci contasem prea mult.

Desi nu as mai putea concepe viata mea in afara existentei copilului, faptul ca nu eram pregatita pentru ceea ce urma, se rasfrangea asupra copilului. Realitatea ma izbea direct in fata. Am realizat ca a avea un copil presupune mult mai mult decat imi imaginasem eu.

Copilul iti patrunde prin fiecare por si, odata cu el, traiesti fiecare bucurie sau suparare, simti fiecare zi altfel, descoperi lucruri de care n-aveai habar ca exista, descoperi sentimente ori senzatii nebanuite care, din pacate, vin la pachet cu multe responsabilitati.

Maternitatea te schimba radical, te face umana, te aduce cu picioarele pe pamant sau poate sa te arunce in prapastie fara sa bagi de seama.

 

Citeste si

Magda B., 39 de ani – „Fetita mea m-a schimbat enorm“

“Mereu am considerat ca rolul de mama implica o responsabilitate imensa, sacrificii, satisfactii si realizari, si multe alte lucruri despre care citisem in carti sau vazusem prin documentare.

Doar ca, atunci cand a venit pe lume fetita mea, mi-am dat seama ca tot ceea ce stiam sau citisem, era pura teorie si multe nu prea se aplicau in practica, ci mai mult din mers.

Tot ceea ce se numea «viata mea» a devenit o provocare, mai ales ca, la doi ani de la nasterea copilului, am devenit mama singura, o simpla cifra intr-o statistica anuala.

Una din cele mai mari provocari cu care ma confrunt si astazi este lipsa timpului. Nu am fost niciodata prea bine organizata si am regretat acest defect, mai ales in momentul cand am devenit mama singura.

Pentru ca am avut senzatia ca intre doua job-uri, activitatile cu copilul si treburile casei, timpul, pentru mine, s-a incheiat. Dar, usor, am invatat sa ma administrez mai bine si am acceptat ca, ce nu pot sa fac azi, o sa fac si maine.

O alta provocare a venit cand fetita mea a mers la gradinita. Mi-a fost foarte teama de ceea ce se cheama «anxietatea de separare la intrarea intr-o institutie de invatamant».

Un an de zile, fetita mea a plans dupa mine cand ramanea la gradinita dimineata, iar eu plangeam la volan, spre serviciu, gandindu-ma ca poate nu sunt o mama buna ca o las acolo. Dar aveam nevoie de serviciu, si acasa nu aveam cu cine sa o las, iar o gradinita privata nu imi permiteam financiar.

O calitate pe care fetita mea m-a invatat sa mi-o dezvolt este rabdarea, o adevarata provocare, deoarece eu nu sunt si nu am fost niciodata o fire prea rabdatoare, maleabila sau foarte intelegatoare. Dar fetita mea m-a schimbat enorm.

Moartea tatalui meu a fost un lucru extrem de complicat de explicat unui copil de cinci ani, moartea este greu si pentru un adult sa si-o explice.

Am incercat sa ii ascund situatia reala si i-am spus ca bunicul a trebuit internat, ca era foarte bolnav, dar dupa cateva luni fetita mea mi-a pus intrebarea cu raspuns: «Bunicul nu se mai intoarce, nu-i asa?».

Si atunci i-am spus adevarul, deoarece copiii din ziua de astazi sunt mult mai destepti, intuitivi si intelepti decat generatia noastra, de exemplu.

A consemnat Iuliana Alexa

Foto: 123rf.com

Abonează-te la newsletter!

Abonează-te la newsletter!

Primește săptămânal resurse prin intermediul e-mail-ului!

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

Vezi comentarii (0)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll To Top