Simone Weil: o mistica de secol XX

Geniala si hipersensibila, Simone Weil a incercat sa redea contemporanilor sensul sacrificiului. Despre semnificatiile acestuia in crestinism s-a scris enorm. Iata, insa, cum a trait o femeie in carne si oase asceza, in primele decenii ale secolului al XX-lea.

Simone Weil este una dintre cele mai mari ganditoare ale secolului al XX-lea. A murit la varsta de 34 de ani si o mare parte din opera ei nu a fost publicata decat postum. Are o biografie stranie. in copilarie, mama ei, Salomé, nu permitea nimanui sa-i sarute copiii (Simone a mai avut un frate, matematician precoce, pe nume André). Tanara Simone va fi tot restul vietii anorexica. inca de la varsta de sase ani, refuza sa manance zahar, pe motiv ca zaharul nu intra in ratia soldatilor francezi.

Compasiunea extrema si sacrificiul de sine vor fi mereu teme ale existentei ei. La fel, aversiunea fata de orice atingere (mostenita tot de la o mama cu tulburare obsesiv compulsiva, care le impunea copiilor sa se spele foarte des pe maini). Mai tarziu, ca studenta, capata porecla de „fe­ci­o­a­ra rosie“. Asceza ei va merge pa­na la limita: moartea ei prema­tu­ra se datoreaza tuberculozei, dar si faptului ca a refuzat medicamentele. Ca prostest sau din empatie cu Franta ocupata. Sinu­cidere? Boala mintala? Asceza de neinteles as­tazi? Probabil toate acestea la un loc.

De ce a fost Simone Weil o persoana exceptio­nala? Merita men­tio­nat faptul ca, in adolescenta, vorbea cu fra­tele ei in greaca veche si stapanea alte cateva limbi moderne.

O mistica de secol XX

Simone Weil s-a nascut evreica, dar gandirea ei este marcata de temele crestinismului. Refuza bote­zul intru catolicism, dar traieste cu fervoare crestina. in 1930, are o prima revelatie. Vrea sa inventeze o spiritualitate dedicata contemporanilor, celor care „au pierdut totul“. Simone Weil a fost o intelectuala implicata, care a mizat pe ex­perientele dure, generatoare de ade­varuri adanci.

In perioada 1934-1935, a lucrat cot la cot cu muncitorii de la Renault. Era fragila fizic si aceasta experienta i-a adancit si mai mult slabiciunea. Se va deziluziona repede de „farmecul“ ideologiei comuniste. Implicarea ei sociala a fost pana la capat.

In 1936, e voluntar in Razboiul din Spania. De ce? O fuga interioara catre altceva, catre autodepasire, sau poate o retragere din fata unei traume vechi o fac sa scrie, la un moment dat: „cand esti implicat in ceva sau suferi profund, nu te mai poti gandi la tine insuti“.

Violenta e, uneori, solutia

Renunta la pacifismul ei declarat, atunci cand e martora a ororilor razboiului. „Daca domnul Gandhi o poate salva pe sora lui de la viol prin mij­loace non-violente, abia atunci voi deveni pacifista.“ „Ata­samentul este marele izvor de ilu­zii“, scrie ea. „Realitatea nu poate fi vazuta decat de cineva detasat.“ „Bunatatea nu e nicaieri“, scrie ea. Omul e permanent prada fortelor primitive din el insusi. O alta forta, ce incearca salvarea omului, este gratia divina.

Prelucrare foto: Dominic Virtosu, www.dominicvirtosu.ro