Dr. Ica Secoșan: Cum să transformi neputința în putere prin psihoterapie

Drumul profesional al psihologului clinician și psihoterapeutului Dr. Ica Secoșan este o combinație între pasiunea pentru mintea umană, experiența clinică vastă și inovația în psihoterapie. În acest interviu, Ica vorbește despre motivația care a stat la baza alegerii acestei profesii, despre provocările și revelațiile din cariera sa, dar și despre cum combinația dintre știință, tehnologie și empatie autentică poate transforma viața oamenilor.

Revista Psychologies: Ce te-a motivat să alegi această profesie și să lucrezi în mod direct cu oamenii?

Dr. Ica Secoșan: Drumul meu în psihologie a început devreme, încă din liceu, când am luat pentru prima dată contact cu această disciplină. Mintea umană m-a fascinat dintotdeauna – modul în care oamenii gândesc, emoțiile lor, felul în care își conduc viețile și resursele pe care reușesc să le găsească chiar și în situații limită. De mai bine de 25 de ani studiez și practic psihologia, iar fiecare etapă a acestui drum mi-a adus o înțelegere tot mai profundă asupra oamenilor. Experiența acumulată în cabinet, unde am lucrat cu mii de pacienți, anii petrecuți în spital, specializările și studiile aprofundate, cercetarea din cadrul doctoratului, dar și munca alături de studenții mei – toate acestea s-au împletit într-un parcurs care m-a format atât ca profesionist, cât și ca om. În plus, trăind și profesând atât în România, cât și în străinătate, am câștigat o perspectivă mai largă asupra provocărilor universale ale oamenilor. Toate aceste experiențe au consolidat convingerea mea că psihologia nu este doar o profesie, ci o vocație.

Însă poate cea mai puternică lecție despre suferința umană am primit-o ca psiholog în Unitatea de Arși Gravi din cadrul Spitalului Clinic Județean de Urgență din Timișoara. Arsura gravă este una dintre cele mai severe condiții medicale, în care durerea fizică este uriașă, iar impactul psihologic este la fel de copleșitor. Am înțeles atunci mai bine, nu doar fragilitatea celui aflat în suferință, ci și povara celor de partea cealaltă – cadrele medicale care, zi de zi, se confruntă cu disperare, durere și moarte. Această experiență m-a marcat profund și a stat la baza cercetării mele doctorale despre burnout-ul cadrelor medicale din linia întâi.

Astăzi, toate aceste experiențe – munca din cabinet, anii din spital, miile de ședințe online cu români din toate colțurile lumii și perspectiva câștigată trăind și profesând în afara țării – s-au unit într-un proiect care este, poate, cea mai importantă realizare profesională de până acum: fondarea MindPower Clinic. Este clinica pe care am construit-o cu gândul de a oferi un spațiu serios, sigur și profesionist, în care lucrează doar psihoterapeuți acreditați, cu experiență și cu aceleași valori fundamentale: respectul pentru oameni, rigoarea profesională și empatia autentică. MindPower Clinic nu este doar o clinică de psihoterapie, ci un proiect care reflectă viziunea mea asupra psihologiei ca domeniu riguros și profund uman. Din această viziune s-a născut și VreauSaDorm.ro, prima platformă online din România dedicată tratării insomniei, care aduce împreună expertiza noastră și tehnologia pentru a ajuta oamenii să își recapete somnul și echilibrul.

Pentru mine, MindPower Clinic și proiectele conexe reprezintă sinteza drumului meu profesional: un loc în care experiența personală, practica clinică și inovația se întâlnesc pentru a servi cel mai bine oamenilor.

R. P.: Din experiența ta, care consideri că este cea mai mare provocare pe care oamenii o întâmpină în dezvoltarea lor personală sau profesională?

Dr. I. S.: Dacă ar fi să rezum tot ce am văzut în peste două decenii de practică, aș spune că cea mai mare provocare a oamenilor este relația cu neputința. Neputința de a controla totul, neputința de a opri emoțiile dificile, neputința de a evita durerea sau incertitudinea.

Mulți dintre cei care ajung în cabinet pornesc de la dorința de a „scăpa” de ceva – de anxietate, de gânduri intruzive, de tristețe, de insomnie. Problema apare atunci când neputința de a face aceste lucruri să dispară se transformă într-o luptă interioară și mai mare. Așa apar strategiile de evitare: suprasolicitarea, perfecționismul, fuga în muncă sau în alte comportamente compensatorii. Dar, pe termen lung, tocmai aceste încercări de a anula emoțiile le fac mai intense.

Am trăit și eu această neputință pe propria piele, în momentul în care m-am confruntat cu un diagnostic grav. A fost o experiență care mi-a zdruncinat toate certitudinile și care m-a pus față în față cu fragilitatea vieții. Deodată, toate teoriile și conceptele despre care discutam cu clienții au devenit extrem de concrete: nu poți controla totul, nu poți sări peste suferință, nu există scurtături. Singura cale este să găsești resurse în interiorul tău și să le cultivi zi de zi. Pentru mine, acel moment a fost și o lecție de reziliență. Am descoperit că reziliența nu este absența durerii, ci capacitatea de a o integra, de a găsi sens și de a continua să mergi mai departe chiar și atunci când pământul pare să se clatine sub picioare.

De fapt, adevărata dezvoltare începe atunci când cineva reușește să stea față în față cu această neputință fără să fugă de ea. Când învață că nu trebuie să își reprime emoțiile, ci să le înțeleagă și să le accepte ca parte firească a vieții. Când realizează că forța nu înseamnă să fii mereu „tare”, ci să ai curajul să îți porți vulnerabilitatea cu demnitate.

Cred că, dincolo de toate, cea mai mare provocare a oamenilor este să accepte că nu putem controla totul. Și, paradoxal, tocmai în această acceptare a neputinței se află adevărata putere de a merge mai departe.

R. P.: Cum te asiguri că rămâi obiectiv și imparțial atunci când lucrezi cu clienții tăi, având în vedere diversitatea problemelor cu care se confruntă?

Dr. I. S.: Pentru mine, obiectivitatea nu înseamnă să fii de fier, să nu simți și să te detașezi complet de oameni. Cred, dimpotrivă, că un terapeut bun are nevoie să rămână uman, prezent emoțional și capabil să creeze o conexiune autentică. Însă diferența este că, în loc să îți lași propriile trăiri să îți conducă reacțiile, le integrezi într-un cadru structurat. Adevăratul exercițiu este să îmbini experiența de viață cu știința, astfel încât tot ce ai acumulat să servească procesului terapeutic și să îl sprijine pe client, nu să îl influențeze în mod inconștient.

În cabinet, fiecare persoană care intră pe ușă este unică. Nu pot să aplic etichete sau tipare gata făcute, pentru că ceea ce funcționează pentru cineva poate fi complet nepotrivit pentru altcineva. Aici intervine formarea mea solidă: terapia cognitiv-comportamentală, cu toate structurile și tehnicile ei validate științific, îmi oferă un cadru de lucru clar și sigur. Am învățat să mă sprijin pe această structură, ca pe un fundament stabil, și să îmi adaptez abordarea la nevoile fiecărui client.

Dar în egală măsură, știința singură nu este suficientă. Experiențele mele de viață – fie personale, fie profesionale – îmi aduc nuanțe de înțelegere pe care nicio carte nu le-ar putea oferi. Am trăit pe propria piele ce înseamnă fragilitatea și am văzut direct ce impact au situațiile-limită asupra oamenilor. Toate acestea mă fac mai atentă, mai empatică și mai capabilă să recunosc nuanțele subtile din povestea fiecărui client.

Ceea ce mă ajută să rămân obiectivă este tocmai această combinație: un cadru metodologic puternic și validat, pe care pot să mă sprijin indiferent de situație, și o deschidere umană care îmi permite să rămân conectată la realitatea clientului. Îmi creez constant spații de reflecție – prin supervizare, formare continuă și autoanaliză – pentru a fi sigură că ceea ce ofer nu este contaminat de propriile mele experiențe, ci este adaptat în beneficiul celui din fața mea.

Cred că imparțialitatea reală nu se naște din absența emoțiilor, ci din capacitatea de a-ți recunoaște emoțiile, de a le înțelege și de a nu le lăsa să îți conducă deciziile. Pentru mine, asta este esența obiectivității: să fii profund uman, dar în același timp bine ancorat în știință, pentru a putea susține procesul terapeutic cu echilibru și integritate.

R. P.: Există vreo tehnică sau abordare pe care o consideri esențială în munca ta și care ți-a adus cele mai multe reușite?

Dr. I. S.: Da, fundamentul practicii mele este terapia cognitiv-comportamentală (CBT). Este o abordare extrem de solidă, cu zeci de ani de cercetare în spate, care ne arată foarte clar cum gândurile, emoțiile și comportamentele sunt interconectate. Ceea ce îmi place cel mai mult la CBT este că nu rămâne la nivel teoretic, ci îi oferă clientului instrumente concrete pentru a-și înțelege și schimba modul de funcționare. Psihoterapeuții MindPower Clinic au formare în acest tip de terapie și lucrează în sesiuni individuale și terapie de cuplu, fie în clinică sau online.

De exemplu, o persoană cu anxietate poate învăța să recunoască tiparele de gândire catastrofică – acel „dacă se întâmplă ceva rău?” – și să le pună sub semnul întrebării. Învățând să își restructureze gândurile, descoperă că anxietatea scade, iar comportamentele devin mai adaptative. La fel, în depresie, CBT îi ajută pe oameni să rupă cercul vicios al inactivității și al gândurilor negative prin pași mici, dar constanți. În tulburările de somn, această abordare este standardul de aur la nivel internațional și am integrat-o în programele pe care le-am dezvoltat pentru tratarea insomniei, din cadrul platformei VreauSăDorm.Ro.

Un alt element esențial este faptul că terapia cognitiv-comportamentală nu este „discuție fără direcție”, ci un proces structurat și orientat spre obiective. Clientul știe de la început care este planul, pe ce lucrăm și cum putem măsura progresul. Pentru mulți oameni, asta aduce siguranță și încredere.

Pe lângă CBT, la MindPower Clinic am introdus și o abordare inovatoare: utilizarea realității virtuale (VR) în tratamentul fobiilor. Prin VR putem crea scenarii controlate – de exemplu, expunerea treptată la frica de zbor, de înălțime sau de spații închise – într-un mediu sigur, unde clientul știe că este protejat. Este o metodă validată științific și foarte eficientă, pentru că oferă o experiență imersivă, aproape de realitate, care accelerează procesul de desensibilizare.

Pentru mine, combinația dintre CBT și inovațiile tehnologice, precum VR, reprezintă viitorul psihoterapiei. Nu înseamnă să înlocuiești relația terapeutică, ci să o îmbogățești cu instrumente care fac intervențiile mai precise și mai eficiente. Și cred că tocmai această îmbinare între rigoarea științifică și deschiderea spre inovație este ceea ce a adus cele mai multe reușite atât în practica mea, cât și în succesul proiectului MindPower Clinic.

R. P.: Cum te ocupi de stresul sau de emoțiile negative care pot apărea în urma sesiunilor cu clienții?

Dr. I. S.: Nu mi-a fost niciodată teamă să fiu atinsă de experiențele oamenilor cu care lucrez. Cred că este profund omenesc să fie așa. Nu sunt un robot care așteaptă să se încheie ora de terapie și apoi trece mai departe neatins. Sunt acolo, prezentă, alături de persoana din fața mea, și uneori gândurile și emoțiile rămân cu mine mult timp după ce sesiunea s-a terminat.

Experiența din spital m-a pus adesea în fața celor mai grele momente ale vieții. Am fost lângă oameni atunci când au aflat că și-au pierdut fiul, soția, mama sau prietenul. Am însoțit pacienți și familii în primele clipe ale șocului, când durerea era de nesuportat. Îmi amintesc foarte clar un moment care m-a marcat pentru totdeauna: am stat la propriu în spatele unei mame care își lua rămas bun de la fiica ei, înainte ca aparatele să fie oprite și o parte din organele fetei să fie prelevate pentru a salva alte vieți. În acea încăpere, vă asigur, toți – medici, asistente și eu, psihologul spitalului – am plâns alături de mama aceea. Am și acum lacrimi în ochi când rememorez scena.

Dar aceste emoții nu sunt un obstacol în profesia mea. Dimpotrivă, ele sunt cele care ne fac mai umani, mai empatici, mai recunoscători pentru viață. Cred că rolul meu nu este să evit durerea, ci să o pot privi în față și să fiu acolo pentru cel care are nevoie. În același timp, am învățat să găsesc echilibrul: am grijă de mine prin rutină, prin relații apropiate, prin momente de reflecție și prin recunoștință. Emoțiile pe care le port nu le văd ca pe o povară, ci ca pe un dar – un reminder constant că această profesie este despre oameni, despre conexiuni reale și despre puterea de a rămâne alături de cineva chiar și în cele mai întunecate momente.

R. P.: Ce sfaturi ai pentru cineva care dorește să înceapă o carieră în domeniul tău?

Dr. I. S.: Primul pas, și poate cel mai important, este să îți clarifici motivația. Psihologia, psihoterapia sau orice profesie de sprijin nu sunt cariere „ușoare” și nici nu aduc satisfacții imediate. Dacă motivația este să „salvezi” oameni sau să repari vieți, riști să te epuizezi foarte repede și să intri în capcana dezamăgirii. Însă dacă îți dorești să fii martor și ghid în procesul prin care oamenii învață să se descopere, să își regăsească resursele și să își construiască singuri drumul, atunci este o alegere potrivită.

Un alt sfat este să cauți mereu o formare serioasă și ancorată științific. În ultimii ani, au apărut foarte multe „scurtături” – cursuri rapide, promisiuni de diplome în câteva luni, tehnici miraculoase care promit soluții pentru orice problemă. Din punctul meu de vedere, acestea nu doar că nu ajută, dar pot face și rău. A fi psiholog sau psihoterapeut presupune ani de studiu riguros, practică, supervizare și o înțelegere profundă a omului în complexitatea lui. Este o profesie care cere răbdare și seriozitate.

La fel de important este să îți găsești un mentor sau o comunitate profesională. În momentele de incertitudine, când te confrunți cu primul caz greu sau când îți pui întrebări despre propriile limite, să ai lângă tine pe cineva cu mai multă experiență, este neprețuit. Eu însămi am beneficiat de îndrumarea unor profesioniști de la care am învățat nu doar tehnici, ci și atitudini, valori și felul de a fi prezent alături de oameni.

Și poate unul dintre cele mai importante aspecte: să fii dispus să muncești constant cu tine. Nu poți însoți oamenii în zonele lor de întuneric dacă nu îți privești propriile umbre. Terapia personală, reflecția, experiențele de viață integrate – toate acestea sunt fundamentale. Când intri în cabinet, nu aduci doar știința învățată din cărți, ci și pe tine, ca om.

Aș mai adăuga ceva: să ai răbdare cu tine. La început, e firesc să simți nesiguranță, să te întrebi dacă ești suficient de bun sau dacă vei reuși să faci față. Toți trecem prin asta. Însă cu fiecare client, cu fiecare experiență, înveți să ai încredere în proces și în resursele oamenilor.

Este o carieră frumoasă, profundă și plină de sens, dar care cere dedicare pe termen lung. Dacă ești dispus să investești timp, energie și autenticitate, atunci satisfacțiile vor fi pe măsură – nu neapărat în aplauze sau recunoaștere exterioară, ci în transformările pe care le vezi la oamenii pe care îi însoțești. Și aceasta, cred eu, este cea mai mare recompensă.

R. P.: Ce resurse (cărți, cursuri, seminarii) recomanzi celor care doresc să se dezvolte în domeniul terapiei, coaching-ului, consultanței sau training-ului?

Dr. I. S.: Cred că resursele de care ai nevoie depind mult de etapa în care te afli pe acest drum. La început, este important să citești cărți de bază, care să îți ofere o înțelegere solidă a mecanismelor psihologice și a modului în care funcționează ființa umană. Apoi, devine esențial să participi la cursuri și workshopuri practice, unde ai ocazia să exersezi, să aplici și să vezi cum teoria prinde viață în contactul direct cu oamenii. Învățarea autentică nu se face doar din cărți, ci și prin experiență și reflecție.

Un alt pas important este participarea la conferințe și seminarii, atât naționale, cât și internaționale. Acestea îți oferă ocazia să înveți de la profesioniști consacrați, să descoperi cele mai noi cercetări și metode și să intri în contact cu o comunitate mai largă de specialiști. Astfel de întâlniri te ajută să îți lărgești orizonturile, să îți confirmi bunele practici, dar și să te provoci să mergi mai departe în propria dezvoltare.

Dincolo de resursele strict profesionale, cred că un psiholog are nevoie și de lecturi din alte domenii: neuroștiință, medicină, filozofie, literatură sau biografii. Toate acestea aduc profunzime și îți permit să înțelegi omul din mai multe perspective.

O carte pe care o recomand în fiecare an studenților mei la Masterul de psihologie clinică și psihoterapie este Omul în căutarea sensului vieții de Viktor Frankl. Este, în opinia mea, una dintre cele mai importante lucrări pe care un psiholog ar trebui să le citească. Frankl, el însuși supraviețuitor al lagărelor de concentrare, vorbește despre puterea minții umane, despre reziliența construită în cele mai extreme condiții și despre forța interioară de a merge mai departe chiar și atunci când totul pare pierdut. Cred cu tărie că este o carte pe care fiecare psiholog ar trebui să o aibă pe birou, ca sursă de inspirație și ca o reamintire a faptului că, dincolo de tehnici și metode, munca noastră este despre sens și despre capacitatea omului de a-și depăși limitele.

R. P.: Cum te asiguri că te dezvolți continuu ca profesionist și rămâi la curent cu cele mai recente tehnici și metode din domeniul tău?

Dr. I. S.: Cred că dezvoltarea profesională nu este un obiectiv pe care îl atingi, ci un proces continuu. Psihologia, ca știință și ca practică, este într-o permanentă schimbare, iar datoria mea este să rămân conectată la ceea ce este validat științific și util pentru clienți. Acesta nu este doar un deziderat personal, ci și o condiție esențială pentru întreaga echipă de psihoterapeuți MindPower Clinic. Personal, îmi cultiv această dezvoltare prin mai multe direcții.

În primul rând, prin formarea continuă: particip constant la cursuri, conferințe și seminarii, atât naționale, cât și internaționale. Locuind de mai bine de doi ani la Viena și integrându-mă în comunitatea psihologilor de aici, am acces la o paletă largă de resurse – conferințe, workshopuri, programe de formare – care îmi aduc o perspectivă proaspătă asupra domeniului nostru. Contactul cu profesioniști din alte culturi mă provoacă să îmi extind orizonturile și să îmi nuanțez înțelegerea asupra modului în care psihoterapia poate fi adaptată la contexte diferite.

În al doilea rând, am ales ca în ultimii ani să lucrez exclusiv online. Această decizie mi-a oferit oportunitatea să lucrez deja cu oameni din 27 de țări și de pe trei continente. Fiecare persoană vine nu doar cu propria poveste, ci și cu bagajul ei cultural, cu specificul comunității din care face parte și cu modul ei particular de a înțelege lumea. Din această diversitate am învățat enorm. Cred că există o idee greșită că psihologul este doar „profesorul” și clientul doar „elevul”. Realitatea este că relația este bidirecțională: și noi, terapeuții, învățăm de la oamenii pe care îi însoțim. Eu am descoperit, prin această diversitate de experiențe, cât de variată este expresia umană a rezilienței și cât de multe forme poate lua procesul de vindecare.

În plus, dezvoltarea mea nu se limitează la acumularea de informații. Am grijă să îmi păstrez și un proces de auto-reflecție continuă. Mă întreb mereu ce am învățat dintr-o întâlnire, ce pot duce mai departe, cum îmi pot rafina metodele. Cred că un bun profesionist nu încetează niciodată să fie și un bun student – al științei, dar și al vieții.

Pentru mine, a rămâne la curent cu cele mai noi metode înseamnă să am o bază solidă de cunoștințe validate, să mă expun constant la noutăți și să îmi cultiv curiozitatea. Dar, în egală măsură, înseamnă să ascult, să observ și să învăț de la fiecare om care ajunge în fața mea. Această combinație – între știință, formare continuă și diversitatea experiențelor umane – este cea care mă ajută să cresc ca profesionist și să pot oferi mai departe ceea ce este cu adevărat valoros.

R. P.: Ai avut vreodată un moment „aha!” sau o revelație în timpul muncii tale care ți-a schimbat perspectiva sau abordarea? Dacă da, ne poți povesti despre el?

Dr. I. S.: Da, am avut mai multe, dar unul dintre ele rămâne și astăzi extrem de viu în memoria mea. Eram în spital, într-o perioadă de dinaintea pandemiei, când o familie trecuse printr-un accident de circulație în urma căruia mai multe persoane și-au pierdut viața. Printre victime era și o fetiță de 10 ani.

Tatăl, rănit grav, a supraviețuit și a fost internat în spital. Îmi amintesc momentul în care, după ce și-a recăpătat parțial forțele în urma unei intervenții chirurgicale, a început să întrebe de fiecare membru al familiei, pe rând. Când a ajuns la fetiță, medicul curant, lângă care mă aflam, i-a dat vestea cumplită: fetița decedase chiar în momentul impactului. Nu vreau să descriu aici intensitatea acelui moment și a suferinței pe care o trăiește un părinte într-o astfel de clipă, pentru că sunt lucruri care depășesc cuvintele.

Ceea ce m-a marcat însă a venit două zile mai târziu. Mă pregăteam să intru în salon, gândindu-mă la cum ar putea decurge discuția, cum aș putea să îl sprijin, cum ar putea arăta procesul lui de doliu. Spre surprinderea mea, am întâlnit un om liniștit, care stătea pe pat și privea pe telefon o fotografie a fetiței. Nu era un om fără suferință – dimpotrivă, durerea era acolo, profundă, dar era însoțită de o altă dimensiune: de recunoștință. Prin credința lui, printr-un mecanism de coping religios puternic și prin resurse interioare nebănuite, reușise să spună: „Sunt recunoscător că am avut șansa să trăiesc 10 ani alături de copilul meu minunat”, în aceeași măsură în care își exprima și suferința de a o pierde.

Pentru mine, acela a fost un moment de revelație. Am înțeles cu o claritate pe care nu o mai experimentasem până atunci cât de puternică poate fi mintea umană și câte mecanisme de adaptare pot apărea chiar și în cele mai cumplite situații. Suferința și recunoștința pot coexista în același timp, în aceeași inimă, iar asta este, de fapt, esența rezilienței.

Acea experiență m-a învățat că oamenii au resurse mult mai mari decât credem și că rolul nostru, ca psihologi, nu este doar să „reparăm” sau să „explicăm”, ci să fim martori și să susținem acest proces prin care durerea se poate transforma, chiar și parțial, în sens și în forță.

R. P.: Care este cea mai mare recompensă pe care o primești în urma muncii tale cu clienții?

Dr. I. S.: Pentru mine, cea mai mare recompensă este să văd transformarea reală a oamenilor. Să văd cum cineva care intră în cabinet copleșit de suferință, lipsit de speranță sau blocat în frici, începe pas cu pas să își recapete echilibrul, încrederea și libertatea interioară. Nu există nimic mai valoros decât momentul în care un client îți spune: „pot să respir din nou fără frică” sau „am reușit să dorm liniștit după atâția ani”. Aceste momente, aparent simple, sunt de fapt victorii uriașe.

Dar recompensa nu vine doar din schimbările imediate, ci și din parcursurile lungi, atunci când ai ocazia să însoțești un om de-a lungul vieții, în diferite etape și contexte. Îmi amintesc cu emoție un exemplu care mi-e foarte drag: în urmă cu aproximativ 20 de ani, am început procesul terapeutic cu un tânăr student, extrem de inteligent, aflat în fața unei decizii dificile – să rămână în România sau să plece singur, într-o altă țară, pentru a-și urma visul. Am lucrat atunci câteva ședințe, după care drumurile noastre s-au despărțit.

Ani mai târziu, ne-am reîntâlnit online, în diferite momente în care avea nevoie de sprijin: când s-a confruntat cu probleme de sănătate sau alte provocări majore. Deși întâlnirile au fost sporadice, am avut privilegiul să îi urmăresc, de la distanță, parcursul vieții. L-am cunoscut ca pe un student plin de potențial, iar azi îl privesc ca pe un lider într-una dintre cele mai mari companii tech din lume, soț și tată. Să ai ocazia să fii martorul unei asemenea evoluții este, pentru mine, cea mai mare recompensă. Să știi că, poate, ai făcut și tu o mică diferență la un moment dat, că ai avut o contribuție – chiar modestă – la traseul acelui om, este o onoare și un privilegiu pe care nicio altă profesie nu ți-l poate oferi în felul acesta.

Adevărata recompensă a psihoterapiei nu este doar progresul de moment, ci faptul că ajungi să fii martor, într-o manieră discretă, la viața unor oameni și la felul în care aceștia cresc, se transformă și își ating potențialul.

R. P.: Cum abordezi rezistența sau scepticismul unui client în procesul de coaching sau terapie?

Dr. I. S.: Cred că scepticismul este firesc și chiar sănătos. Nu le cer niciodată oamenilor să creadă pe cuvânt ceea ce spun eu. Îi invit, în schimb, să testeze, să verifice și să vadă prin experiență directă ce funcționează pentru ei. Relația terapeutică se construiește pas cu pas, cu răbdare, transparență și respect, iar în momentul în care clientul simte că nu este judecat, ci înțeles, rezistența începe de obicei să se dizolve.

Totuși, nu putem ignora contextul mai larg. Deși mult mai puțin decât în urmă cu 20 de ani, când mi-am început cariera, încă există o serie de mituri și prejudecăți legate de ce este sau nu este psihoterapia. Mai mult, trăim într-o perioadă nemaiîntâlnită până acum, în care suntem bombardați zilnic cu foarte multe informații. Devine astfel tot mai greu să distingem între ce este corect și validat științific și ce nu are niciun fundament. Iar în tot acest haos informațional, pseudoștiința poate înflori cu ușurință.

Când suntem vulnerabili – fie că este vorba de o problemă de sănătate fizică sau mintală – devenim și mai expuși la oferte „miraculoase”: cursuri magice, terapii fabuloase, promisiuni de vindecare în trei zile. Din păcate, toate acestea nu doar că pot dezamăgi, dar pot și să întărească scepticismul oamenilor față de psihoterapia autentică.

De aceea, eu cred că rolul nostru ca psihoterapeuți nu este doar să facem terapie în cabinet, ci și să educăm. Să oferim informații clare, bazate pe dovezi științifice, să explicăm ce se întâmplă în proces și să facem diferența dintre ceea ce este serios și ceea ce ne poate face rău. Informația corectă înseamnă putere și, atunci când oamenii au acces la ea, pot să ia decizii responsabile pentru sănătatea lor.

Așadar, abordarea scepticismului nu se face doar prin empatie și deschidere, ci și prin educație. Când cineva înțelege cum funcționează psihoterapia, care sunt limitele și beneficiile ei reale, atunci scepticismul se transformă adesea într-o curiozitate constructivă și într-un prim pas spre schimbare.

R. P.: Unde vezi viitorul domeniului tău, având în vedere evoluția tehnologiei și schimbările din societate?

Dr. I. S.: Cred că viitorul psihoterapiei se va construi în jurul echilibrului dintre tehnologie și relația umană. Una dintre cele mai mari schimbări deja vizibile este terapia online. În ultimii ani, prin programul nostru dedicat românilor din diaspora la MindPower Clinic, am avut șansa să lucrăm cu oameni din toate colțurile lumii. De la Europa la America și Asia, românii care trăiesc departe de casă pot, prin câteva clickuri, să își găsească sprijinul psihologic în limba maternă, cu terapeuți acreditați. Este o deschidere uriașă: oameni care altfel nu ar fi apelat niciodată la un psiholog – din lipsă de timp, resurse sau din cauza stigmei – au acum curajul și posibilitatea de a face acest pas. Programul pentru diaspora ne arată cât de mult contează să existe o punte între oameni și resursele de care au nevoie, indiferent unde s-ar afla.

Pe lângă terapia online, la MindPower Clinic am integrat și realitatea virtuală (VR), care deschide drumuri noi în tratamentul fobiilor și al anxietății. Prin expunerea controlată în medii simulate, clienții pot confrunta treptat fricile lor – de exemplu, frica de zbor – într-un cadru sigur și protejat. Aceste instrumente inovatoare nu înlocuiesc relația terapeutică, dar o completează și o fac mai eficientă.

Viitorul, cred eu, va fi despre îmbinarea acestor resurse: știință solidă, tehnologie inteligent folosită și o relație umană autentică, care este fundamentul psihoterapiei. Și totuși, rămâne o întrebare pe care nu o putem ignora: cum va modela inteligența artificială psihoterapia viitorului? Și, mai ales, poate AI să înlocuiască vreodată conexiunea profund umană dintre doi oameni?