„Nuremberg” – primul film dedicat celui mai important proces din istorie care pune accentul pe concluziile psihiatrului Douglas Kelley

„Nuremberg”, un film inspirat de cartea „The Nazi and the Psychiatrist” scrisă de Jack El‑Hai, relevă profunzimea și complexitatea psihologiei răului, precum și importanța excepțională a figurii psihiatrului Douglas Kelley. Regizorul James Vanderbilt a apreciat enorm cartea lui El‑Hai și a explorat mutiple perspective documentate privind natura și originea răului, dilemele morale, rolul medicului psihiatru în context istoric și cinematic, și impactul asupra dezbaterii contemporane despre responsabilitatea individuală și socială.

Pentru a face, însă, un film de ficțiune agreabil și digerabil pentru publicul comercial, Vanderbilt, sprijinit de un grup de producători experimentați (Richard Saperstein, Bradley J. Fischer, James Vanderbilt, Frank Smith, William Sherak, Cherilyn Hawrysh, Benjamin Tappan, István Major & George Freeman) a mizat atât pe povestea reală a proceselor de la Nürnberg, concentrându-se pe relația complexă dintre psihiatrul american care evalua prizonierii naziști și inculpații de rang înalt din conducerea Germaniei naziste, în special cu Hermann Göring, dar și pe contribuția esențială a procurorul-șef Robert H. Jackson, primul care a condus o echipă internațională într-un proces al crimelor împotriva umanității, incluzând, de asemenea, povești conexe care să redea contextul istoric.

Filmul „Nuremberg” va avea premiera pe 10 decembrie în cinematografe, distribuit de T.R.I.B.E. Films. Din distribuția impresionantă deja menționată în publicațiile de specialitate ca fiind de luat în calcul pentru nominalizări la Premiile Oscar fac parte Russell Crowe: Hermann Göring; Rami Malek: Douglas Kelley; Michael Shannon: Justice Robert H. Jackson, Richard E. Grant: Sir David Maxwell-Fyfe; Leo Woodall: Sgt. Howie Triest; John Slattery: U.S. officer ; Wrenn Schmidt: Elsie; Lotte Verbeek: Emmy Göring; Andreas Pietschmann: Rudolf Hess.

„The Nazi and the Psychiatrist” – cartea care a inspirat filmul

Jack El‑Hai abordează în cartea sa relația tensionată și fascinantă dintre psihiatrul american Douglas M. Kelley și naziștii încarcerați în așteptarea procesului de la Nürnberg, punctând în special conexiunea cu Hermann Göring. El‑Hai descrie cercetarea acestuia asupra „esenței răului” nu doar ca pe o  investigație medical-psihiatrică, ci ca pe o confruntare personală ce deschide întrebări universale despre banalitatea răului. Kelley concluzionase, în urma studiilor sale, că acești lideri „nu erau monștri, ci oameni cu ambiții necontrolate, etică slabă și patriotism excesiv ce putea justifica orice faptă”. A insistat asupra ideii că răul se poate manifesta latent oriunde există context politic și social favorabil, iar personalitățile dominante, manipulatoare nu sunt fundamental diferite de oameni obișnuiți. „El-Hai sondează adânc documentele private și jurnalul doctorului Kelley pentru a surprinde criza acestuia, amplificată prin relația cu Göring, culminând cu propriul său declin psihic” (Kirkus Reviews).
Afirmația sa a provocat o controversă aprigă în rândul contemporanilor săi, mulți dintre ei respingând ideea că granița dintre bine și rău era atât de fragilă și umană.

„Kelley era om de știință, dar și magician amator, care se oferea voluntar să stea pe scaunul din spate al cabinei de pilotaj pentru a ajuta armata să testeze efectele forțelor G asupra corpului uman. Punem pe ecran un psihiatru cum nu ați mai văzut vreodată. Este un temerar, un pic imprudent.”, spune regizorul James Vanderbilt.

Douglas Kelley era fascinat de magie, executând adesea trucuri de prestidigitație pentru prieteni și colegi. Descria această pasiune mai mult decât un simplu hobby; ea reflecta curiozitatea sa față de capacitatea minții de a se minuna și de a înșela. Kelley a văzut paralele între meseria de magician – distragerea atenției, citirea publicului, manipularea psihologică – și propria sa muncă în psihiatrie, unde înțelegerea comportamentului uman și descoperirea adevărurilor ascunse erau esențiale. Abilitățile sale și-au găsit chiar și locul în viața sa profesională, fie că era vorba de a-i distra pe colegii medici la conferințe, fie de a folosi cunoștințele psihologice dobândite din magie pentru a-i înțelege mai bine pe cei pe care avea sarcina să-i analizeze.
De fapt, interesul lui Kelley pentru magie a fost cel care a stârnit, în primă fază, interesul autorului Jack El-Hai de a-i dedica o carte. El-Hai lucra la THE LOBOTOMIST, despre Walter Freeman, un psihiatru american care promova lobotomia ca tratament pentru tulburările psihiatrice, și care, în autobiografia sa, a menționat că l-a întâlnit pe Douglas Kelley la o conferință a Asociației Americane de Psihiatrie. „De fapt, el era acolo pentru a susține un spectacol de magie. Dr. Freeman păstrase legătura cu Kelley, știa că acesta se sinucisese în 1958 și cunoștea în mare parte povestea vieții lui Kelley, ceea ce m-a interesat.”, spune El-Hai.

Kelley, prin evaluările clinice și investigațiile psihologice concluzionase că acei lideri naziști nu erau monștri în sens mitic, ci indivizi cu ambiții ieșite din control, lipsă de empatie și morale falimentare, ceea ce face ca răul să fie o manifestare a condițiilor sociale și politice mai degrabă decât o anomalie psihiatrică strictă. Iar El-Hai consideră că „răul nazist” este o expresie a unor factori psihologici complecși, în care personalitatea, cultura și condițiile externe se întâlnesc pentru a produce efecte devastatoare, iar rolul unor psihiatri militari cum a fost Kelley este unul ambivalent, între studiu obiectiv și confruntare personală cu propriile limite morale și psihice.

Vanderbilt începuse să se gândească la această poveste chiar înainte de publicarea cărții lui El-Hai în 2013. „Am citit propunerea lui de carte, care era despre relația dintre Kelley și Göring. Știam despre procesele de la Nürnberg de la școală. Dar imediat ce am citit despre relația dintre acești doi bărbați, am fost cu adevărat atras de ideea de a spune o poveste personală despre relația dintre ei și despre cum s-au ciocnit la această răscruce a istoriei.”

Deși munca lui Vanderbilt a început acum mai bine de un deceniu, lecțiile pe care Kelley a încercat să le transmită sunt la fel de importante și în zilele noastre. „Din păcate, filmul a devenit mai actual în contextul politic în care ne aflăm.”, spune Vanderbilt.

Filmul „Nuremberg” – motivația regizorului și viziunea asupra răului

Ceea ce l-a entuziasmat pe regizorul James Vanderbilt a fost modul în care cartea lui El-Hai a dezvăluit procedurile legale pentru a scoate la iveală o luptă captivantă și intimă între Kelley și oamenii pe care i-a evaluat, în special Göring. „Nu mai văzusem niciodată ceva asemănător și nici măcar nu știam care era starea psihiatriei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.”
Prin urmare, a decis să exploreze un moment rar pus în scenă: contribuția psihiatrului american desemnat la începutul procesului pentru a evaluat dacă liderii naziști erau „apţi de judecată”.

Douglas Kelley avea o abordare diferită față de colegii săi, de atunci, care încercau să demonstreze că inculpații erau pur și simplu niște monștri, fiind mai puțin interesați de modul în care s-au format astfel. Kelly îi vedea drept oameni obișnuiți și pe deplin raționali, dar vicleni, ambițioși și capabili să orchestreze crime de neimaginat în condițiile potrivite.

Filmul „Nuremberg” (2025), ce are în prim plan un „duel psihologic” condus cu măiestrie între personajele interpretate de Russell Crowe și Rami Malek – Herman Göring și Douglas Kelley -, și-a propus să reflecte complexitatea relației dintre cel ce judecă și cel ce este judecat, despre liderii carismatici și fațetele lor, responsabilitatea etică a psihiatru­lui și fragilitatea umană în fața răului.

Metoda lui Kelley de a se apropia de Göring și de familia sa n-a fost văzută cu ochi buni. A fost destul de repede înlocuit de psihologul Gustave Gilbert, care a concluzionat că liderii naziști prezentau deficiențe morale și emoționale profunde – elemente pe care le considera patologice și emblematice pentru o capacitate înnăscută de a face rău, bazându-se pe expertiza sa conservatoare. În timp ce lumea încerca să accepte moștenirea de la Nürnberg, portretele psihologice condamnabile ale lui Gilbert au captat atenția publicului și, în cele din urmă, au modelat narațiunea predominantă. Perspectiva lui Gilbert a rezonat cu un public dornic de limite morale clare, iar scrierile sale ulterioare, în special jurnalele sale detaliate, au devenit repere pentru studierea și înțelegerea „psihicului nazist”.

Gilbert reprezintă ceea ce actorul Colin Hanks care-l interpretează în film sugerează că este calea cu cea mai mică rezistență politică – „Etichetați-i doar monștri, e mai bine așa” – ceea ce a fost o concluzie de înțeles după atâția ani de vărsare de sânge, cu ororile Holocaustului atât de proaspete în memoria colectivă. Și cu siguranță a fost una populară.

Kelley, în schimb, a văzut cum concluziile sale mai nuanțate au fost marginalizate. Pe măsură ce opiniile lui Gilbert au prins contur și au fost larg mediatizate, reputația și simțul misiunii lui Kelley păreau să se erodeze. Și-a curmat viața în 1958, ingerând cianură – aceeași substanță letală pe care Hermann Göring o folosise cu câteva ore înainte de execuția sa programată la finalul procesului.

„Nimeni nu scapă nevătămat din război”, observă James Vanderbilt. „Nu poți ignora ceea ce i s-a întâmplat lui Douglas Kelley la sfârșitul vieții. Este un lucru atât de deliberat încât este greu să nu vezi un fel de simbolism în ceea ce i s-a întâmplat.”

„Am decis foarte devreme că povestea pe care voiam să o spun era povestea a ceea ce i s-a întâmplat lui Kelley în Europa”, explică Vanderbilt.

O preocupare centrală în misiunea lui Vanderbilt a fost aceea de a transmite lecțiile durabile pe care evenimentele de la Nürnberg au încercat să le învețe – cele care au răsunat, cele care s-au estompat și cele care acum se îndreaptă spre uitare. „Răul nu poartă întotdeauna o uniformă înfricoșătoare”, spune Vanderbilt. „Nu se anunță întotdeauna. Poate fi insidios. Poate fi – așa cum era Göring – cel mai simpatic tip de la petrecere. Este o idee mult mai înfricoșătoare decât cea mai simplă linie: buni contra răi.”

Prin această lentilă, Vanderbilt a insistat să pună în lumină modurile subtile și înfiorătoare în care întunericul se poate infiltra în cotidian, aducând în fața publicului o poveste adevărată remarcabilă și provocându-l în același timp să se confrunte cu fragilitatea incomodă a limitelor morale.

Douglas Kelley rămâne un simbol controversat și relevant în studiul motivației criminale. A analizat personalitățile naziștilor cu metode clinice precum testul Rorschach și a susținut că „singurul nebun real era Robert Ley, restul fiind lucizi, responsabili, dar fără conștiință morală”. Rolul său în primul proces de la Nürnberg continuă să inspire discuții despre limita dintre observație științifică și implicare etică. Kelley a inițiat studii despre detectarea minciunilor și diagnosticul criminalității la nivel medical și social, contribuind la evoluția psihologiei criminologice. Însă, filmul preia un avertisment social: dacă ignorăm modurile și contextele în care astfel de criminali și crime apar și nu le semnalăm, nu le pedepsim, istoria riscă să se repete.

Autorul Jack El-Hai a apreciat talentul lui James Vanderbilt de a găsi noi perspective în povestea lui Kelley. „Ajustarea mentală pe care am făcut-o când am achiziționat drepturile asupra cărții a fost că nu mai era povestea mea”, spune El-Hai, care a vizitat platoul de filmare în timpul producției și a fost mereu la dispoziția lui Vanderbilt, a distribuției și a echipei. „Este minunat să ai pe cineva ca James, cu o viziune creativă, care să scoată în evidență alte aspecte ale acestei povești și să extindă aria de cuprindere.”

Consultantul istoric Michael Berenbaum menționează unul din aspectele asupra căruia filmul nu apucă să se concentreze, dar le sugerează. „Göring avea un apetit insațiabil pentru toate lucrurile fine”, observă Berenbaum. „Conacul în care locuia, operele de artă pe care le colecționa… și avea un apetit insațiabil pentru numărul de pastile pe care le lua în fiecare zi. La Nürnberg, însă, l-au scos de pe pastile, iar cu cât îl dezobișnuiau mai mult, cu atât devenea mai rațional și, prin urmare, mai periculos. Era în mod clar liderul acestei grupări de germani care erau judecați.”

„Poți să-ți iubești soția și copilul și totuși să ucizi soția și copilul altui bărbat, și poți face asta cu o anumită măsură de impasibilitate”, explică Berenbaum. „Întregul proces al Holocaustului a devenit unul de depersonalizare a uciderilor. A devenit o linie de asamblare industrială, care a depersonalizat întregul proces de ucidere. Era o fabrică a morții.” , menționează istoricul.

Berenbaum remarcă ironia discursului lui Gustave Gilbert: „Concluziile sale nu au rezistat testului timpului așa cum au făcut-o cele ale lui Kelley, dar a dobândit proeminența și renumele pe care Kelley le dorea.”

Russell Crowe subliniază că „Douglas Kelley nu a acceptat povestea comună despre inculpații naziști, cea pe care Aliații doreau să o promoveze, cum că formau un grup de nebuni. Dar recunoaștem multe elemente din acest tip de politică a circumstanțelor acum, unde, pentru a deține puterea, oamenii sunt dispuși să treacă dincolo de regulile stabilite. Göring era dispus să calce pe cadavre. (…) Am fost obișnuiți să credităm tipul care ne vorbește cu pasiune despre cum a ales viața publică pentru a servi oamenii. În perioada pe care o trăim acum, mai ales în ultimii 10 ani, am văzut un cu totul alt fel de animal politic: o persoană care vrea doar să fie la putere. Ar spune orice, ar face orice, dacă asta îi menține acea poziție privilegiată pe care o  dorește sau o obține. Și care are discursuri similare, carismatice. Este un lucru foarte, foarte periculos. Iată-ne din nou cu același tip de discurs care ne-ar putea duce la un întuneric incredibil.
Acest film ne reamintește că acei lideri naziști erau niște ființe umane care au luat decizia de comite crime abominabile, și individual și colectiv, pentru că le-a stat în putere să o facă. Este un lucru înfricoșător.”

„Russell a fost un adversar redutabil”, spune Rami Malek. „Va fi dificil pentru public să se descurce cu sentimentele pe care le nutrește față de Göring, din cauza carismei lui Russell. Filmând în celulă cu el, exista o proximitate care dădea senzația că nu există scăpare. A trebuit să ne înfruntăm și să jucăm cu acest sentiment de claustrofobie care ne apăsa, pe care e posibil să-l fi trăit și Kelley”.

Contribuția profesională a lui Douglas Kelley

Douglas Kelley s-a născut în 1912 în Truckee, California. A studiat medicina și psihologia la San Francisco și Berkeley. După absolvirea facultăților, în 1933, a mai urmat un doctorat în științe medicale  la College of Physicians and Surgeons, Columbia University, pe care l-a absolvit cu brio, beneficiind de un ajutor financiar Rockefeller.

Kelley fost ofițer în Corpul de Informații Militare al SUA și fiind desemnat psihiatru șef la închisoarea din Nürnberg în timpul proceselor naziste din 1945. A evaluat starea mentală a 22 de lideri naziști, folosind teste psihologice, inclusiv testul Rorschach și IQ, pentru a determina competența lor de a fi judecați. A constatat că doar Robert Ley era nebun, iar restul deținuților erau în mod general conștienți de acțiunile lor, considerându-i „creaturi ale mediului lor”.

Psihiatrul Douglas Kellye a fost primul și singurul psihiatru asociat proceselor de la Nürnberg care considera că inculpații naziști, judecați pentru crime împotriva umanității, cu o singură excepție, nu reprezentau anomalii psihice izolate, ci mai degrabă figuri ale unui context social și politic extrem, iar răul lor nu putea fi redus la o simplă boală mentală, ci trebuia înțeles ca un fenomen complex cauzat de circumstanțe sociale și psihice.

După război, Kelley a continuat cariera academică, dirigând spitale psihiatrice și conducând Departamentul de Psihiatrie și Criminologie la Universitatea Berkeley din California.
A fost implicat în cercetări avansate privind explicarea motivațiilor infractorilor, influențând domeniul psihologiei criminalistice și criminologiei moderne. A fost consultant pentru poliție și diverse instituții penitenciare, contribuind la dezvoltarea tehnicilor de profilare psihologică și evaluare a comportamentului infracțional. El a fost recunoscut pentru rolul său în punerea bazelor unor metode obiective și științifice în analiza criminală, inclusiv utilizarea poligrafiei și a interogatoriilor psihologice în fazele incipiente.

A publicat cartea „22 Cells in Nuremberg” în 1947, în care și-a consemnat experiențele din timpul evaluărilor psihologice ale naziștilor.

Scrierile lui Douglas Kelley, inclusiv cartea sa „22 Cells in Nuremberg,” sunt citate și recunoscute în cercuri academice și practicieni de profilare criminală, fiind considerate o sursă valoroasă ce asigură o perspectivă comprehensivă asupra psihologiei răului, responsabilității și motivației criminale. Principiile și metodele sale au influențat domeniul larg al psihologiei criminalistice și investigarea comportamentului deviant.

Kelley a murit în 1958 prin ingestia unei capsule de cianură.

Studii recente în psihologia răului și criminalistică continuă să facă referire la observațiile sale despre natura complexă a răului ca fenomen multidimensional, în care factori individuali, situaționali și culturali interacționează. Această viziune holistică este reflectată în metode moderne de profilare și evaluare psihologică care iau în considerare atât factorii personali, cât și cei socioculturali în diagnosticul și evaluarea comportamentului criminal.

Douglas Kelley nu a avut parte, în timpul vieții sale, de sprijin și recunoaștere extinsă pentru a-și continua cercetările. A fost recunoscut postum ca unul dintre cele mai importante figuri care și-au dedicat cariera înțelegerii psihologiei răului în context criminalistic, inspirând dezvoltarea unor practici și studii bazate pe metode științifice, validate clinic și aplicate în cercetarea motivațiilor infracționale și în derularea interogatoriilor din cadrul  anchetelor penale.