CItesti acum
Orasul jumatatilor de inger – Fragment din roman

Orasul jumatatilor de inger – Fragment din roman

Revista Psychologies

Orasul jumatatilor de inger, Florin Toma, Editura Cartea Romaneasca

Este destul de cald pentru o zi de sfarsit de toamna, drept pentru care ferestrele catorva imobile, in care locuiesc inalti functionari marzi, sunt deschise.

Dinauntru razbat voci amestecate intr un cocktail delicios, caruia i se adauga, dupa preferinte – imi dau seama dupa parfumul ce buieste in afara, cand dau sa trec pe sub fereastra – si rotocoale de fum aromat de tigara. Pe deasupra, dupa cate aud, se presara pudra fina de muzica invaluitoare. Clipocitul innebunitor de pian, pe un motiv de – aici nu ma insel niciodata – Boogie Woogie on the Saint Louis Blues, ma face sa tresar si sa ma opresc chiar sub geam. Ma inalt pe varfuri, incercand sa privesc cumva inauntru, curios.

Primul obiect de care ma agat prin perdeaua transparenta, usurand intr-un fel numai estetic sarcina gleznei flexate, este candelabrul urias, ce coboara in ghirlande de cristal cu mii de reflexe multicolore, zapacind ochii. Desi nu s-a lasat intunericul, e aprins.
Ma agat cu disperare de ea, fara zgomot. Ma oboseste insa pana la urma si, de aceea, iau o pauza. Revin pe talpi, odihnindu-mi tendoanele.

Iata – gandesc – un mod savant de a-ti imbucatati viata in toate aspectele ei. De la, sa zicem, sumedenia de pomezi si cosmeticale ce trebuie sa impodobeasca budoarul stapanei acestei case si pana la felul de a vorbi al celor prezenti – cu inflorituri retorice si meandre logice – sau, ce sa mai spun, de la varietatea felurilor de mancare ce le stau in fata, pe masa, si pana la chiar lumina – e un alt fel de lumina, ce sa mai ! – ce le cade pe crestet si li se scurge pe ochi, incantandu-i.

Vedeti, domnilor, aceasta este diferenta dintre modul de trai al murzilor si cel al marzilor : Primii inghit fara sa clipeasca, aproape nemestecand-o, felia lor de viata, invelita intr-o poleiala subtire de fericire derizorie, pe cand ceilalti, intr-un rafinament al carui scop nu e decat sa prelungeasca placerea gustului, o faramiteaza, apoi o ciugulesc metodic, dar aparent absent – caci asa e chic ! – mestecand cu grija dumicatii, savurand-o pe ndelete. Cei dintai se bucura din tot sufletul, ca niste copii, cand lumina – pe care n-au mai avut-o niciodata pana atunci – a becului chior ii inunda violent, vitriolandu-i, transformandu-le astfel placerea in suferinta, caci apuca de-o gusta mai intai, dar mai apoi o hapaie cu lacomie si, atunci, se termina repede, pe cand ceilalti filtreaza aceasta bucurie treptat, progresiv, incetul cu incetul, anemiind retina si, astfel, placerea se transforma in viciu… Nu stiu daca ma-ntelegeti !

V-ati gandit vreodata ca puterea de a te bucura este strans legata de simtul posesiei ? Adica, vreau sa spun ca bucuria se traieste strict dupa cat posezi. De cat ai, de atata te bucuri. Aruncati-i unui caine de curte, langa gramada lui de oase, inca unul. Se va apropia de el dand din coada – deci, se bucura ! – il va mirosi, apoi ii va intoarce spatele si isi va vedea de celelalte. Doar o vreme. Numai ca, vedeti dumneavoastra, domnilor, cainele de ograda, ca si omul, gospodarul vreau sa spun, este stapanit de instinctul „tezaurizarii”, adica de un soi de prudenta parcimonioasa – ii zic unii – fiindca isi ingroapa hrana. Oasele. Nu pe toate. Pastreaza doar vreo doua trei, pe care le roade obosit de atata siguranta a posesiei, iar pe celelalte le pastreaza, le stocheaza. In schimb, unui caine vagabond sau comunitar cum se mai spune – din aceia cum sunt cu miile – dupa ce il ademeniti cu blandete, dati-i si lui un os, mic sau mare, nu conteaza, caci n-are preferinte, dar un os. Ia sa vedeti cum il va hapai intr-o secunda, rontaindu-l cu o bucurie inconstienta. Si cat sa tina si bucuria asta ? Putin. Dureaza cat osul. Si, cu asta, basta ! Niciun fel de dorinta de tezaurizare, niciun fel de prudenta parcimonioasa, nimic ! L a halit pur si simplu, la modul cel mai hedonist cu putinta si gata. Dupa care se uita intrebator la dumneavoastra, se gudura, se umileste, va flateaza, va face zambre, doar doar ii veti mai da unul, de care sa se bucure la fel de violent si pe care sa-l devoreze cu tot atata iuteala.

Naufragiul in mult sau putin, cat iti este dat sa ai, iti deturneaza, din pacate, comportamentul fata de sentimentul fundamental al masurii.
Peste clinchetul de pahare, in care se agita – stiu bine – cuburile de gheata fierbinte, de culoare, ale celebrului blues, o voce se impune :
— Fratilor, v-am spus o p aia cu erbeul care ce face cand isi numara banii din saculete… ?
Glasurile celelalte dau din cap ca nu.
Un timp se aud niste soapte, un zumzet crescand, apoi, dupa o pauza infima, cat sa se mistuie gluma in concasorul circumvolutiunilor fiecaruia dintre cei prezenti, un hohot de ras se sparge dincoace de perdea, faramitandu-se in sunete indistincte pe asfalt, chiar la picioarele mele.

Apoi se discuta, inevitabil, politica. Inalta.
Trebuie amintit ca poporul – deopotriva murzii, merzii si marzii, carora simtul aprecierii esichierului le-a intrat adanc in suflet, osificandu-l – face politica oricum. Si cu blandete, si cu pasiune, si cu violenta, trecand in grade succesive de la defetism la oportunism si, apoi, din nou, la revolutionarism inflacarat. Precum si oriunde: printre cutite, furculite si pahare, la coada la piata, in masina, in pivnite, in statii, la sedinte – evident, in soapta, la serviciu, cu prudenta, insa peste tot. Si o face cu atata seriozitate si constiinciozitate, incat pe moment crezi ca lor si numai lor le sunt incredintate destinele tarii. Peroreaza, se agita, gesticuleaza, se ridica de pe scaun, aproape trantindu l si, la urma de tot, toasteaza. Dupa ce se opreste, cel care a tinut speech-ul, ii intreaba triumfator pe ceilalti : „Este ?…” sau „Am dreptate, sau nu ?”. Dupa un timp de reflectie, asistenta clatina dubitativ din cap sau aproba zgomotos. „Da, dom’le, are dreptate omu’… Pai, ia ganditi-va…” – dupa cum e cazul. Pentru ei, totul se face pe spranceana. Pai asa cred oamenii ca merge treaba ? Asa credeti ca merge treaba, domnilor ?

 

Mama mi-a zis odata ca politica seamana cu… hmm! cata imaginatie, atata fantezie !… un complicat si savant joc de sah.
Lumea, imi spunea ea, este impartita in 64 de careuri uriase pe care se joaca o dramatica partida. Si, de atunci, sa stiti ca am reflectat de multe ori la acest exemplu.
Aaaa, nu ! Sa nu va inchipuiti ca cei care joaca sunt numai doi, ca intr-o partida de sah obisnuita. Nu ! Joaca toti. Toti si in acelasi timp. Pe aceeasi tabla, ca alta nu mai este. Si cu aceleasi piese, pentru ca astea sunt. Numai ca, vedeti dumneavoastra, e acolo o imbulzeala la mutat, ce nu s-a pomenit ! Unii intind mana spre o piesa, dar nici n-apuca, pentru ca altul, cu laba mai mare si mai puternica, ii da celuilalt peste degete si muta el. Dar acesta nici n-a mutat bine, ca o alta mana, si mai mare si-si mai puternica, strecurata chiar pe sub cea dintai, muta aceeasi piesa, insa in alt fel.

Apoi, sa nu care cumva sa credeti ca nu se joaca cinstit. Ba da ! Regulile de mutare sunt aceleasi, se pastreaza cu sfintenie: pionul merge inainte cate un patrat, calul – in forma de „L”, dama – dupa cum stiti, peste tot, nebunul – in diagonala pe culoarea lui si, ma rog, asa mai departe. Poti sa spui ca jocul este incorect ? Nici vorba ! Atata vreme cat regulile sunt respectate… ? ! Insa, cu toate acestea, vreau sa va zic ca e o babilonie acolo, la masa de joc… De nedescris! Unul isi construieste cu greu – avand in vedere infinitele posibilitati, precum si aglomeratia obositoare din jurul mesei – o parlita de aparare siciliana. Dar nefericitul nu apuca s o desavarseasca, pentru ca altul, strecurandu si mana peste umarul acestuia, muta nebunul aiurea, cu inca un patrat mai in fata si… gata ! s a dus dracului inexpugnabila Siciliana. Dar, iarasi, sa nu aveti impresia ca fiecare vine cu o mutare numai si numai pentru a distruge esafodajul pozitiilor celuilalt, doar asa, din rautate. Nu ! Fiecare si a construit in cap – intr o inlantuire perfect logica – schema intentiilor sale, in conformitate cu interesele personale ce l au adus acolo, la masa de joc. Aici este clou-ul, dificultatea in asta consta ! Fiecare are un sistem de joc propriu, in functie de ceea ce vrea sa obtina. Din pacate insa, dupa cum lesne va imaginati, el nu mai apuca sa si le vada materializate, pentru ca ceilalti, asa cum e si normal, n au aceleasi interese. Ei si le urmaresc pe ale lor. Maiestria consta, deci, in a sti sa te adaptezi situatiei, sa-ti schimbi moment cu moment strategia, in functie de mutarile celorlalti, pastrandu-ti in acelasi timp, cat se poate, nealterate, interesele. Vezi ca nu stiu cine muta nebunul la E5 – sa zicem – si da garda la regina. Ia sa vedem ! Nu cumva aceasta garda imi pica bine si acela a facut o mutare care, de fapt, mi se potriveste ? Fiindca omul meu nu stie ca, iesind din garda, peste trei mutari va fi pus in situatia dureroasa de a alege sa piarda, intre cal si turn. Imi convine, deci. Asa ca merg pe mana astuia, care, desi joaca un pic mai bine decat o cizma, a mutat foarte bine nebunul. Dar, vai ! Care dracu’ si-a bagat mana, n-a lasat nebunul la E5 si l-a impins pana la F6, pastele si dumnezeii… ? ! A stricat, nemernicul, totul ! Adio garda la regina, ba ma impinge si la un sacrificiu inutil. Dar, ia stai ! Nu cumvaaa ? !… Ba da, dom’le ! Fac sacrificul asta, bun ! pierd doi pioni, dar castig un cal… Ceea ce nu-i de colea ! Nemaipomenit !… Haide, dom’le, da i drumul ! Eii poftim, da’ ala de ce s-a mai bagat, Dumnezeule ? De ce nu si-a lasat regina acolo ? Un dobitoc, asta e, un dobitoc ! Dar, ia sa vedem, parca nu e chiar asa de rea mutarea ! Pana la urma, e mai bine asa. Sigur ca da… Haide, dom’le, da-i bataie, ca iese ceva formidabil din asta ! Numai de n-ar vedea, de n-ar observa ca, Doamne, de n-ar vedea…

Asa e jocul acesta, intelegeti ? Trebuie sa ai un caracter cameleonic (desi, in mod normal, nu prea se cunoaste care e culoarea cameleonului, poate doar daca un cameleon se asaza peste alt cameleon !… in fine !). Daca unul joaca mutarea ta, mergi pe mana lui, lasa-l pe el sa se expuna. Ori castiga – si atunci, imparti cu el, nu-i asa, castigul, ori se curata – si atunci te retragi onorabil si iti continui jocul din pozitia din care tocmai ai plecat. Vedeti, nu trebuie sa ai scrupule. Oricine mananca pe oricine. Cu fulgi cu tot si pana la ruina.

Ca, ma rog, foarte multi jucatori de pe margine pierd tot si ies din joc, alaturandu-se ca si chibiti celorlalti, mai puternici, care numai ei ajung sa joace – ce vreti, asta e situatia ! Cu timpul – asta va spuneam, ceea ce era de presupus inca din start – prin eliminari succesive, ajung de raman la masa doar doi, cei mai puternici dintre puternici. Ei sunt inconjurati de o parte si de alta de sustinatori frenetici, care, la randul lor, se ciondanesc si se dau dracului, pe cand ei, marii, uriasii, granzii, stau si gandesc viitoarele mutari ale jocului. Fiindca pe umerii lor a cazut beleaua de a si juca nu numai interesele strict ale lor, ci si pe cele ale acolitilor, pe care sunt obligati sa-i intretina, ceea ce este obositor, epuizant de-a dreptul si necesita maximum de atentie. Si e la mintea cocosului ca fenomenul, in intregul lui, tine strict de selectia naturala.

Pe de alta parte, e drept si ca prin taberele celor doi se invart, sarind de la unul la altul, diferiti trepadusi, care vor sa mai anime un pic atmosfera, lansand ba un zvon, ba o premonitie, ba un citat din istoria acestui joc. Dar efortul lor e inutil, intrucat nimeni nu le da atentie, iar cei mari, la un moment dat nemairabdand, ii indeparteaza ca pe niste gunoaie. Ca pe niste musculite ce dau sa le intre in ochi.

De regula, partida se termina cu un sah etern – regele unuia este fugarit pentru totdeauna de o piesa a celuilalt – deci, nimeni nu infrange pe nimeni si niciunul nu castiga nimic. Este doar un armistitiu temporar etern. Scuzati-mi jocul de cuvinte, dar redau exact spusele mamei.

Citeste si

E ca si cum ti-ai pierde vremea de pomana, sa infrunti pe cineva, dar fara niciun castig. El te ameninta, tu te sperii si, camuflandu-ti teama, il ameninti si tu. Iar el, la randul lui, nu-ti ramane dator. Dupa care tu, cocos, nici tu nu renunti… Si tot asa, mereu, de cand e lumea…

O mana plictisita da perdeaua la o parte si arunca un chistoc de tigara, care aluneca pe hainele mele, starnind o puzderie de scantei rosietice… „Nemaipomenit ce mi s-a intamplat ieri la minister… Auzi, draga… sa… tocmai mie, ce dracu’… !”
Plec. Renunt sa ma revolt… Sa mergem mai departe, domnilor !

Fragment din romanul

Orasul jumatatilor de inger, Florin Toma, Editura Cartea Romaneasca

Orasul jumatatilor de inger
de Florin Toma

Editura Cartea Romaneasca

Citeste Melcul nu se repede – o confesiune a autorului.

Vrei cartea? Comanda aici.

Abonează-te la newsletter!

Abonează-te la newsletter!

Primește săptămânal resurse prin intermediul e-mail-ului!

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

Vezi comentarii (0)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll To Top