Now Reading
Ce se intampla cu tine atunci cand devii bunica

Ce se intampla cu tine atunci cand devii bunica

Revista Psychologies

Ce se intampla cand o femeie devine bunica? E un rol de care se bucura intotdeauna? Ce conflicte nerezolvate tradeaza neacceptarea acestui rol? Cateva idei de la Miruna Stanculescu, psihoterapeut.

 

Psychologies: Ce se intampla in mintea unei femei cand devine bunica? Ati avut femei la terapie in conflict cu acest nou rol?

Miruna Stanculescu: Mie imi place sa spun ca nu atat realitatea ne creeaza probleme, cat povestea pe care ne-o spunem despre ea. Altfel spus, ce se intampla in mintea noastra atunci cand experimentam un eveniment special, depinde de sensibilitatile si de traile noastre interioare.

Desi nu am avut inca in terapie pe cineva care sa fi venit strict pentru ca avea probleme cu acceptarea statutului de bunica, este clar ca trecerea la acest statut poate fi insotita de sentimente si emotii diverse. Sa vedem care sunt simbolurile.

Se naste o generatie noua, adica generatia ta devine cu un pas, genealogic, mai veche, treci de la stadiul de mama la cel de bunica.

In functie de cat de multa pace ai facut cu varsta ta si de cat de multumita esti de viata ta de pana atunci, acest pas genealogic poate fi perceput ca o binecuvantare sau ca un blestem.

Mai departe, in functie de structura fiecarei familii si de principiile nescrise pe baza carora opereaza, statutul de bunica poate veni cu responsabilitati mai mari sau mai mici.

Exista femei care sunt fericite sa-si incheie viata profesionala si sa se dedice exclusiv cresterii noii generatii si altele care sunt legate si implinite de viata lor profesionala sau personala si care se vad doar in rolul de bunici ocazionale.

Asa se face ca am vazut bunici multumite si incantate si bunici total nemultumite de ceea ce percepeau a fi doar o reducere la statutul de bona fara retributie.

Mi-as permite si sa afirm ca noi, romanii, inca avem o cultura conform careia viata se termina odata cu varsta.

Nu stiu cum au fost altii, dar pe mine m-a surprins acum douazeci si ceva de ani, odata cu prima iesire in Europa de Vest, sa constat ca exista si varianta in care iesirea la pensie insemna doar oportunitatea de a face lucruri pe care nu ai avut timp sa le faci pana atunci.

Deci, ca orice alt lucru sau moment din viata, statutul de bunica este ceea ce esti pregatita cu adevarat sa faci din el si, din experienta mea, e mult mai usor pentru toata lumea implicata daca se discuta deschis ce intelege fiecare din noul statut.

 

Barbatii deveniti bunici simt ceva neobisnuit? Simt varsta adica?

M. S.: Printul Charles asa declara, ca se simte batran, prin 2013, inainte de venirea pe lume a primului nepot. Mai adauga ca, „pana la un moment dat, nu-ti vine sa crezi ca o sa ti se intample si tie“.

Dupa cum spuneam, este o trecere simbolica intr-o alta generatie. Dar lucrurile sunt relative. Poti avea 80 de ani si te poti simti tanar.

Poti fi bunic si te poti bucura de toate lucrurile de pana atunci. Poate ca lucrul cel mai bun pentru statutul de bunic este ca poti avea doar bucuria, fara responsabilitatea pe termen lung, care este problema parintelui.

 

Care sunt limitele sanatoase, in familie, intre parinti si bunici? Pana unde se intinde autoritatea bunicilor, soacrelor etc.?

M. S.: Bunicii pot juca un rol minunat in viata nepotilor. In primul rand, pot rasfata si pot fi ingaduitori. Dar ideal ar fi ca bunicii sa faca viata parintilor mai usoara, iar parintii sa-i faca pe bunici sa se simta doriti si utili in viata nepotilor.

Problemele cele mai frecvente incep atunci cand bunicii incearca sa preia controlul educatiei nepotului, adica atunci cand interfereaza cu parintii sau le submineaza autoritatea. De partea parintilor, problemele incep atunci cand nu menajeaza sentimentele si asteptarile bunicilor.

Rea­list, principiile de respectat sunt cele ale parintilor, pentru ca ei sunt cei care poarta responsabilitatea educarii copilului.

Si, din punctul de vedere al copilului, e mult mai indicat sa urmeze un set de reguli (chiar daca nu sunt perfecte) decat sa sfarseasca prin a fi expus la doua seturi de reguli diferite, caz in care fie va invata cum sa evite autoritatea, fie nu va mai sti care este sursa ei (parintii sau bunicii).

Pentru a putea seta limitele corecte, sunt necesare doua conditii: (a) ca parintii sa discute deschis despre care sunt regulile de baza ale cresterii copilului si (b) sa comunice la fel de deschis, dar cu tact, atunci cand ei cred ca regulile au fost incalcate semnificativ.

Familia este locul unde cel mai mult rau se face cu bine. In sensul ca avem intotdeauna intentii bune, dar rezultatele lasa deseori de dorit. Intentiile bunicilor sunt bune si trebuie pretuite ca atare.

Dar, de vreme ce responsabilitatea pentru viata viitoare este a parintelui, este firesc ca regulile si principiile de educatie sa ii fie respectate.

 

Exista si cazuri cand dragostea dintre bunici si nepoti nu se naste? Puteti povesti un caz?

M. S.: Am vazut cazuri si, din pacate, nu numai unul. De regula, situatia apare in legatura cu o relatie dificila dintre parinti si bunici.

Fie ca bunicii nu au fost de acord cu partenerul ales pentru casatorie, fie ca bunicii prefera nepotul sau nepotii unui alt copil, fie din cauza vreunui conflict aparut pe parcurs. Ideea este ca noul venit pe lume plateste oalele sparte ale unei relatii defectuoase intre generatiile dinaintea lui.

O alta posibilitate este si aceea a lipsei de relationare, inclusiv din cauza distantei. Dragostea are nevoie de apropiere si de timp petrecut impreuna.

Daca, de exemplu, din cauza distantei sau a conflictului, eu sunt doar bunic de ocazie, nu am cum sa stabilesc o relatie solida, bazata pe afectiune, chiar daca imi doresc acest lucru.

 

De ce vor parintii de copii mari sa fie musai bu­nici? Care sunt emotiile specifice… „bunicismelor“?

M. S.: Simbolic vorbind, copiii sunt ceea ce ne ajuta sa ne prelungim existenta dincolo de limitele ei pamantesti. Tot simbolic, nepotii ne ajuta sa prelungim dainuirea noastra cu inca o generatie. De unde si expresia „mor maine-poimaine si nu mi-am vazut nepotii“.

Tot simbolic, a fi bunic iti ofera posibilitatea de a repara greselile de parinte. Mai putin simbolic, a fi bunic poate umple o viata ramasa fara preocupari, adica poate revitaliza sentimentul de utilitate si de valoare personala. Oricare dintre acestea poate fi motiv de insistenta.

Totusi, decizia ar fi util sa apartina parintilor viitorului nepot si sa nu fie rodul presiunilor emotionale. Bunica mea spunea ca, atunci cand faci un copil, „te vinzi lui“. Daca ii dam dreptate, doar cel care „se vinde“ (adica parintele), are dreptul sa decida momentul potrivit.

 

In care dintre cazuri interventia bunicilor este excesiva? Aveti exemple din terapie de acest tip?

M. S.: Sigur ca exista si bunici care exagereaza. Si, da, de regula, sunt bunicile, nu pentru ca ele au ceva special, ci pentru ca, in cultura noastra, femeia este inca (deseori) cea mai implicata atunci cand vine vorba de cresterea copiilor.

E insa important de mentionat ca, in situatia in care bunica se implica prea mult, contribuie si parintii. Fie pentru ca parintii nu se mai implica, fie pentru ca nu estimeaza situatia realist de la inceput.

In prima varianta, odata ce copilul e lasat pe mainile bunicilor, parintii sunt reacaparati de viata lor profesionala.

Daca bunica sta cu baietelul sau cu fetita ta zi de zi, cinci zile pe saptamana (sau chiar sapte uneori!), iar tu, parintele, ajungi acasa prea tarziu, prea obosit si prea stresat sa mai fii cu adevarat prezent in viata copilului tau, nu interventia bunicii este excesiva, ci absenta parintelui.

Deci, inainte sa te plangi ca influenta bunicilor este prea mare, analizeaza cat timp si, mai ales, de ce calitate e timpul pe care il petreci cu cel mic.

In cea de-a doua varianta, ne uitam la cazul in care, desi stiu ca bunica (sau bunicul) are un anumit tip de comportament sau anumite conceptii, ii las copilul in grija, iar apoi sunt nemultumit de rezultatul interactiunii.

Am vazut pe strada bunici foarte axioase, care opreau copilul de la aproape orice experimentare fireasca, sau atat de prost dispuse, incat cel mic era intotdeauna „la locul lui“.

In spatele unor bunici, sunt oamenii pe care ii cunosc de-o viata, ale caror comportamente, stari de spirit, valori si principii le cunosc. Dar, dincolo de gradul de rudenie, cat de potriviti sunt sa se ocupe de educatia copilului meu?!

 

Cum pot invata parintii copiilor sa puna limite familiei largite? Stiu ei care sunt acele limite?

M. S.: Intelegand doua lucruri: primul este acela ca bunicii au, de cele mai multe ori intentii bune si ca, deci, acuzatiile nu fac decat ii raneasca.

See Also

Iar cel de-al doilea este realitatea faptului ca, daca bunicii se implica prea mult, inseamna ca eu, parintele, ma implic prea putin. Limitele se impun natural, prin prezenta parintilor si prin comunicare.

Sigur ca exista si situatii in care bunicii sunt inflexibili, caz in care ar fi util sa primeze interesul copilului. De cele mai multe ori, solutia nu este ruperea completa de bunici, ci gasirea unei solutii alternative (gradinita, bona), care sa le limiteze gradul de implicare.

 

Exista consecinte psihologice atunci cand o femeie decide sa aiba copii dupa 35 de ani? Sa zicem, pe la 40 fata de 20+? Care ar fi ele, pentru copii si parinti, din experienta dvs.?

M. S.: Tineretea vine cu o doza fireasca de inconstienta; ca atare, mamele mai tinere sunt, de regula, mai putin ingrijorate si tind sa ia lucrurile mai usor. Prin comparatie, cele de 35 sau 40 de ani sunt mai responsabile, dar mai ingrijorate.

De multe ori, o sarcina care apare pana in 25 de ani este rareori programata. Vine, deci, cu adaptare adhoc si nu cu conceptualizari despre viitorul familiei sau al copilului. Dupa 35 de ani, un copil incepe deja sa fie planificat si de multe ori se lasa asteptat.

Poate de aceea studiile spun ca femeile de peste 35 de ani nu se lupta cu sentimentul de sacrificare a vietii sau al carierei, traiesc mai deplin experienta maternitatii si au conceptii mai clare cu privire la modul de crestere a celui mic.

Daca ne uitam la consecintele pentru copii (ingrijorarea face si chestii bune), pare ca tot mamele peste 35 de ani au castig de cauza, statistica sustinand ca incidenta accidentelor la copiii acestora este mai redusa si procedurile medicale preventive (vaccinari, controale medicale) sunt mai frecvent indeplinite, la timp si complet.

Daca ma uit la experienta mea, mi se pare ca e un lucru bun ca aveam 21 de ani cand am devenit mama. Si, da, s-a petrecut neplanificat.

Astazi, mi se pare un miracol ca fiica mea e un adult de 26 de ani. Si ca eu pot fi activa si dedicata profesiei mele la o varsta la care alti parinti au de furca cu anii de liceu ai progeniturii. Dar e la fel de adevarat ca, intre anii 1989 si 2015, avem o epoca distanta.

Este o realitate ca, daca esti un adult responsabil, simti nevoia sa te asiguri ca ii poti oferi copilului tau un trai decent. De cele mai multe ori, asta implica un demers profesional care nici nu a inceput la 20 de ani, iar la 25 de abia se creioneaza.

In plus, un copil aduce o miza serioasa intr-o relatie si marea lor majoritate nu rezista cum ar trebui, atunci cand ambii parinti au 20 sau 25 de ani.

Un copil ar trebui sa fie un prilej de bucurie si de implinire, nu un motiv de regret al tuturor lucrurilor pe care as fi putut sa le fac si nu le-am facut.

 

Miruna Stanculescu este psihoterapeut cognitiv-comportamental

Cabinet individual de psihologie Miruna Stanculescu

Str. Ion Radovici nr. 12

terapie@mirunastanculescu.ro

Tel. 0744.831.761

www.mirunastanculescu.ro

Interviu de Iuliana Alexa

Foto: shutterstock.com

Abonează-te la newsletter!

Abonează-te la newsletter!

Primește săptămânal resurse prin intermediul e-mail-ului!

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top