Now Reading
Decât într-o căsnicie toxică, mai bine părinte singur…

Decât într-o căsnicie toxică, mai bine părinte singur…

Țin la soțul meu, dar nu îl pot salva. Nu acesta este rolul meu. Ce pot face însă, este să îmi salvez copilul. Am ales să fiu părinte singur decât să continui într-o căsnicie toxică.

Citește și:

Am trăit într-o relație toxică. E timpul să te părăsesc!

Merită oricine titlul de părinte? Eu cred că nu…

Traumele altor copilării

M-am căsătorit la maturitate, aveam 31 de ani. Am crezut că am făcut o alegere înțeleaptă deși, cunoscându-mi soțul de patru ani, îi știam problemele, limitele, lipsurile.

El vine dintr-o familie toxică. A rămas fără ambii părinți cu trei ani înainte de a ne căsători. Dar o viață trăită în spaime, în ură, în agresiuni fizice și verbale, își pune amprenta asupra oricui. A crescut inhibat, incapabil de inteligență emoțională, dar asumat în limitele lui.

Cu sinceritate, recunoaște cât și ce poate face. Și ce nu. Inițial, tocmai această deschidere și acceptare a propriilor traume m-au apropiat de el.

Nici eu nu am avut o viață de familie prea veselă, chiar dacă a lui o depășește în orori pe a mea. Neglijarea părinților mei nu se compară cu abuzurile alor lui. Iar moartea celor doi părinți ai lui, la scurt timp unul după celălalt, nu a făcut decât să îi lase un gol și mai mare. Și mai multe întrebări și probleme nerezolvate.

Lucrurile s-au derulat decent în cuplul nostru. Cu suișuri și coborâșuri. Eu am răbdare, îi înțeleg nevoia de control, anxietățile sau neliniștile.

Îi înțeleg și coșmarurile. Din păcate, nu am reușit să îl conving să facă terapie. Iar eu știu că nu îl pot salva, pentru că nu acesta este rolul meu.

 

Copilăria pe care încerc să o salvez

De doi ani avem un băiețel. Este vesel și gălăgios, curios și, cel mai important, sănătos. Mi-am dat seama după ce am născut că sunt în stare să fac orice pentru copilul meu.

Soțul meu, în schimb, a intrat în declin. Obsesia lui pentru control, ordine și curățenie, este în fiecare zi provocată de prezența copilului. Răbdarea lui a scăzut, iar certurile dintre noi s-au înmulțit.

Nu îl văd apropiindu-se de copil, pe motiv că el nu a avut copilărie și nu știe ce înseamnă asta. Am conștientizat că în relația noastră nu a fost niciodată loc de joacă sau alinturi.

Credeam că suntem doi adulți responsabili, dar în realitate, mă mulam pe nevoia lui de a nu manifesta nicio copilărie. Iar acum, odată cu prezența fiului nostru, realitatea este chiar în fața lui: un copil care are nevoie de copilărie.

Oboseala mea este peste măsură. Nopți nedormite din cauza copilului, combinate cu nopți nedormite datorită certurilor cu soțul meu.

See Also

El nu a fost în extraz că am rămas însărcinată, dar am decis împreună să păstrăm copilul. Dar de ceva timp încoace îmi tot spun că, deși soțul meu a realizat că nu vrea un copil (prea târziu), nu vreau ca și copilul meu să simtă asta.

Nu vreau ca propriul meu copil să crească purtând traumele părinților.

Nu vreau să crească respins de tată, lipsit de afecțiune, martor la certuri și neînțelegeri. Așa că am decis să plec. Acuzată de toată lumea că sunt nebună să îmi las soțul și să încerc să îmi cresc singură copilul.

Dar știu că nu greșesc. Că este cea mai bună decizie pentru toți trei.

M-am luptat prea mult timp să îmi echilibrez soțul. Acum am o răspundere și mai mare: copilul meu. Iar dacă voi continua așa, nu știu peste un timp, cât de echilibrată voi mai fi eu.

Da, era ideal să îl creștem împreună, dar o căsnicie toxică, o familie disfuncțională, nu e cel mai bun lucru pe care îl poți face pentru copilul tău.

Foto: shutterstock.com

Abonează-te la newsletter!

Abonează-te la newsletter!

Primește săptămânal resurse prin intermediul e-mail-ului!

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top