Now Reading
Confesiune – Mi-am pierdut munca la 40 de ani

Confesiune – Mi-am pierdut munca la 40 de ani

Revista Psychologies

Erica T. este jurnalist. I s-a intamplat lucrul de care se temea cel mai mult. Sub presiunea Internetului si a reducerilor de costuri, a primit vestea pierderii serviciului. Iata confesiunea la cald a cuiva aflat intr-o situatie-limita.

 

„Ieri am fost, pentru ultima oara, la birou. Ul­ti­ma zi de lucru dintr-o serie de zile in care biroul imi devenise cotidian, iar casa, efemera. Ultima zi dintr-un sir de zile in care mi-am tot zis ca este doar un vis urat si ca asa ceva nu mi se poate intampla tocmai mie.

Lunile au trecut, cele trei, de fapt, de cand se soptea prin redactie ca serviciul nostru va disparea. Dar, asemeni multora, mi-am tot spus ca este imposibil ca tocmai eu sa-mi pierd locul de munca.

Erau atatea aspecte care nu cadrau cu realitatea: imi pierdeam locul de munca cand totul mergea perfect, cand atinsesem obiectivele cerute de directorul redactiei, cand ceea ce faceam era considerat valoros, unic, cand mi se spunea de cateva ori pe zi ca reprezint o valoare pentru ziar.

Mi-am pierdut munca la 40 de ani, cand serviciul era in expansiune, zia­rul avea succes, iar eu imi spusesem ca a venit timpul sa ma mai calmez: sa nu mai alerg zi si noapte dupa un subiect, sa nu mai spun «da» la toate pro­punerile redactorului-sef, sa nu mai fiu un fel de «cutie cu idei inepui­za­bi­la», sa imi mai aduc a­min­te si de mine.

Avusesem, oricum, un an greu. O multime de necazuri pe acasa, prin familie, cu mine, cu tot. La capatul a cinci-sase ani de munca asidua, pentru a arata ca si eu contez: la fel de mult ca si Anca sau Camelia, sau Radu, sau… in fine.

Ne spunem asta cu totii, si de fiecare data cand auzim in jurul nostru, in cercul nostru de prieteni, ca un cunoscut si-a pierdut munca, ca asa ceva nu ni se va intampla.

Nu noua, nu daca ne facem job-ul cum trebuie, nu daca nu numaram orele petrecute la birou, nu daca devenim din ce in ce mai buni, mai indispensabili, mai cunoscuti…

Si, de fapt, nu stiu cum sa va spun, dar atunci cand bunul plac al unui patron si argumentele financiare isi fac damblaua, atunci cand vreun serviciu trebuie sacrificat, nimic din toate acestea nu mai conteaza. Am auzit ieri un ministru, poate al Muncii, spunand ca este jalnic sa vorbesti despre someri ca despre niste cifre, pentru ca fiecare somer este o persoana.

Nu este adevarat! Fiecare potential somer, fiecare persoana care si-a pierdut locul de munca este, pur si simplu si macar pentru un timp, un «nimeni».

Un total necunoscut care se descopera din senin, ca si cum atunci ar fi venit pe lume. Ramas fara serviciu, se trezeste singur pe lume. In ciuda familiei, a prietenilor… se trezeste fata in fata cu el insusi, realizeaza ca foarte multi ani nu a avut timp sa stea de vorba cu el insusi pentru ca a avut un job.

Care actiona ca o perdea. M-am trezit, deci, dupa trei luni de incredulitate, in care am incercat sa nu vad ce mi se intampla, muncind si mai mult si refuzand sa angajez idei de scenarii pentru viitor, sa caut piste, singura, cu mine insami.

Inevitabilul s-a intamplat si chiar am fost data afara. Si nu stiu ce sa fac… Ma intreb, cu mirare, cine sunt, ce am gresit, cum de mi se poate intampla asa ceva, ce ar trebui sa fac si, mai ales, cum sa-mi regasesc pofta de viata?

De a scrie. Se spune ca scrisul este cea mai buna terapie atunci cand ceva merge prost. Dar cum sa mai scrii cand ti-a fost interzis si acest drept elementar? Mi-am vazut colegii, in toate aceste luni, reactionand intr-un alt fel decat mine.

Si-au refacut CV-urile, au inceput sa-si caute de lucru si si-au desfasurat munca de ziarist in limita strictului necesar. De ce sa fac mai mult decat minimul daca, oricum, sunt dat/data afara? Eu, plus alti doi, unul fiind seful serviciului, ne-am spus ca este important sa «murim» cu sufletul impacat, cu munca realizata onorabil, pana la capat.

Astazi, in ultima zi de lucru, suntem cu totii in aceeasi postura: nu avem de lucru, ne-am scufundat intr-o tacere absoluta, am preferat chiar sa nici nu avem o ultima sedinta de serviciu, simtim probabil cu totii ca maine va fi si mai rau.

Ne vom trezi acasa fara scop, fara sens, intrebandu-ne ce o sa facem de acum inainte… Nu chiar in pragul depresiei, dar aproape de limita suportarii unei dureri. Care se inghite la rece, fara anestezie, calmante sau mangaieri.

Nimic nu serveste, pentru ca nimic nu ne poate da job-ul inapoi. Nicio minune nu e posibila. Nimeni nu ne va salva. Lucrurile sunt cum sunt si alegerea este facuta. De altii.

See Also

Aceiasi care, acum, in ultimele zile, s-au tot intrecut in a ne lauda. Si noi, care le zambeam: «Daca suntem atat de buni, de ce ne aruncati?».

Directorii au facut eforturi, s-ar putea spune, pentru a ne «insoti» in aceasta incercare: au angajat pana si consilieri psihologi care sa ne usureze cat de cat trecerea de la un statut de angajat, la cel de… nimic.

Nu cred ca vreunul dintre colegi s-a dus. Nu am fost nici eu. Nu sunt mandra, dar la ce ar fi folosit? Ce ne-ar fi putut spune un necunoscut: «Hei, asta e viata, fiecare sut in fund e un pas inainte?». Stiu acest lucru.

Probabil ca este dictonul pe care mi l-am spus cel mai des in viata. Dar vine un timp cand ai obosit. Cand te-ai saturat sa o iei intr-una de la capat. Este gresit oare sa gandesti asa? Sa vrei un moment de respiro?

Pana cand si cat timp mai poti sa o iei de la capat intr-o viata de om? Si cum sa realizezi acest tur de magie, de forta, de credinta, cand nu ai nimic sa-ti reprosezi, ca individ muncitor? Cred ca, de regula, este cu mult mai usor sa o iei de la capat atunci cand intelegi ce ai gresit sau omis, decat atunci cand la mijloc este doar destinul.

Ca si in dragoste. Este cu mult mai greu sa o iei de la capat dupa ce ai fost parasita fara motiv si nu pentru ca ai fi urata sau proasta sau…ce stiu eu.

In fine, iata-ma, in ciuda evidentelor, in ultima zi de lucru. Partea buna este ca voi/vom scapa astfel de toate privirile pline de mila ale colegilor care au avut fericirea de a nu fi dati afara.

Am scapat de privirile de caine batut ale celor care ne aruncau mila lor asemeni unei paturi care ne-ar fi ferit de incendiu. De prietenia subita a unor oameni care nici nu au stiut cum te cheama sau ca existi…“

 

Abonează-te la newsletter!

Abonează-te la newsletter!

Primește săptămânal resurse prin intermediul e-mail-ului!

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top