Vârsta de mijloc și provocările societății tehnologice

Când i-am propus ideea acestui interviu mi-a răspuns: „Vino la mine la birou cu un reportofon, mă simt mai confortabil dacă vorbesc liber!” Așa că am cumpărat unul și de cum am intrat mi-am amintit mirosul de tutun de pipă pe care l-am simțit și acum 15 ani când l-am întâlnit pe psihanalistul Augustin Cambosie prima dată, în biroul luminos în mijlocul căruia tronează un birou impunător. Când i-am propus medicului Virginia Cornelia Lazăr să ni se alăture în cadrul acestui demers, a căzut pe gânduri mai bine de un minut, ca apoi să exclame surâzând: „Deja mă gândesc la răspunsuri!” Astfel, am lansat o provocare atât pentru cititori, cât și pentru specialiștii reputați a două domenii care se întrepătrund, oricât de mult ar insista partizanii celor două științe că psihologia și medicina se exclud. Drept urmare, am adresat invitaților mei aceleași întrebări:

Într-un interviu acordat în 1917 unui jurnal din Pittsburg, la 4 zile după ce America intra în Primul Război Mondial, scriitoarea americană Theodore Parsons spunea: „Într-un paradox al vieții, nu începem cu adevărat să trăim până când nu începem să murim. Moartea începe să își facă simțită prezența la treizeci de ani, adică începe deteriorarea celulelor musculare. Majoritatea cazurilor de îmbătrânire sunt premature, iar atenția acordată alimentației și exercițiilor fizice le-ar permite bărbaților și femeilor să trăiască mult mai mult decât o fac astăzi. Cea mai bună parte a vieții unei femei începe la patruzeci de ani”. În 1932, un alt scriitor american, Walter Pitkin, reia sintagma „Life begins at forty” în titlul unui volum care a devenit un curent cultural în perioada respectivă. Pitkin sugera faptul că viața nu atinge apogeul în tinerețe ci mai degrabă la debutul vârstei a doua, mesaj care a rezonat în special în rândul bărbaților în contextul Marii Depresiuni Economice din 1933 când oamenii căutau o speranță și un sentiment de reînnoire. Cum comentați fraza „Viața începe la 40 de ani” din perspectiva profesiei dumneavoastră, în raport cu bărbații și femeile din societatea românească? 

Augustin Cambosie: Nu sunt întru-totul de acord cu această expresie și vă explic de ce. Dacă ne referim la vectorul anatomic, fiziologic, după războiul din Coreea americanii au găsit unele cazuri de degenerescență de tip dobândit nu înnăscut, la copii în vârstă de opt ani. Deci fenomenul de mortifiere a construcției noastre anatomice începe mult mai repede decât ne-am dori noi. Evoluția individuală reprezintă un echilibru între forță, energie (pulsiune pură) și experiență. În funcție de mediul socio-cultural, luând în considerare teoria U, s-a considerat că vârful îl putem atinge în jurul vârstei de 40 de ani pentru că atunci experiența noastră de viață, echilibrul la care am ajuns poate fi de natură să țină în frâu zestrea noastră energetică care e debordantă. Până atunci nu am avut suficientă experiență ca să fim calculați, adaptați, sută la sută tocmai pentru că energia era abundentă. Pe de altă parte, după 40 de ani, când este atins momentul de vârf, conform teoriei, urmează un regres în care controlul acestei energii devine prea cenzurat, iar energia este folosită cât se poate de economicos din cauza angoasei de moarte; trebuie să îmi conserv energia ca să supraviețuiesc mai mult.

S-ar părea că în jurul vârstei de 60 de ani ne urcăm din nou pe coada „U-lui” și există un nou moment de vârf, în care fără a le mai păsa de exitus, sau păsându-ne mai degrabă de o manieră filosofală decât de una organică, îndrăznim să ne propunem pe ultima sută de metri să ne bucurăm cât mai mult de viață. Așadar nu vorbim numai despre un moment de vârf la 40 de ani dar și de unul care se manifestă în jurul vârstei de 60 de ani.

Ultimele cercetări americane arată însă că în mod surprinzător apogeul funcționarii cerebrale este în jurul vârstei de 70 de ani când ne așteptăm la apariția dementei de „preinvoluție”, demență de involuție, Alzheimer etc. Cei care scapă de aceste patologii, beneficiază conform studiilor de o ficționalitate cerebrală mult mai înaltă. Paradigma 40-60 de ani este așadar relativă dar și legată așa cum ați precizat și de elemente de ordin socio-cultural care au fixat-o de această manieră. 40 de ani poate să reprezinte 30 de ani, sau 60 de ani poate să reprezinte 50 de ani, ceea ce înseamnă că important este modul individual în care se raportează această dinamică fluctuantă.

Probabil că din punct de vedere statistic există destul de mult adevăr vis-a-vis de criza bărbatului aflat la vârsta de 40 de ani, dar vorbim despre vârsta biologică, pentru că argumentele noastre măsurabile în mare parte sunt cele de ordin biologic: funcționare organică precum pulsul, starea coronară și așa mai departe. Când suprapunem peste aceasta vectorul psihic obținem rezultate diferite iar când peste toate acestea suprapunem și vectorul afectiv rezultatele devin neclare. Nu omitem criza femeii aflate la vârsta de 40 de ani dacă bărbatul se află într-o relație cu aceasta spre exemplu iar femeia are o problemă și partenerul este afectat de această problemă, așadar criza bărbatului poate fi generată și de o criză a femeii și vice versa. Nu sunt convins că există o acordare în timp, mai ales că intervalele de conviețuire acceptate la ora actuală sunt mult mai rapide. Îmi place să spun „pe vremea mea”, diferența optimală dintre bărbat și femeie aflați într-o relație era de o generație sociologică, adică 6 ani. Astăzi nimeni nu mai ține cont de povestea asta. Mai spun și că pe mine nu mă sperie termenul de „criză”. Criza poate să reprezinte un semn de întrebare care să permită o rezolvare nouă a problemelor interogate, mult mai optimă decât momentul în care a fost adresată respectiva întrebare. Criza este o oportunitate de ieșire într-o direcție benefică. Putem rezolva o criză accidentându-ne sau o putem rezolva fiindu-ne mai bine decât ne este acum.

Revenind la prima întrebare, una dintre situațiile în care cuplul se desparte pentru o perioadă din punct de vedere sexual este tocmai situația de criză în cuplu, în care unul sau amândoi decid de comun acord sau separat că este mai bine să aibă o perioadă de abstinență sexuală tocmai pentru ca regăsirea să fie mai benefică atunci când se împlinește termenul limită al acestui acord. Criza nu este prin definiție ceva negativ ci o percep ca pe un obiectiv pe care îl accept. Criza mă obliga să acționez. Dacă nu apare criza nu am motiv să schimb ceva.

Virginia-Cornelia Lazar: Parsons, Pitkin, dar și alții, au adus în atenția publicului conceptul de  “jumătatea vieții”, în momente diferite de încărcătură istorică. Parsons s-a referit atât la femeile cât și la bărbații sedentari care și-au neglijat aspectul fizic, și implicit sănătatea. Pitkin a încercat să demonteze prejudecățile conform cărora lumea este potrivită doar tinerilor, ceilalți fiind plictisitori, neplăcuți și inutili. Ambii au încercat să imprime o nouă direcție, dar și să insufle optimism în vremuri pline de încercare. Dincolo de corpul fizic și de rolul social, cred că și viața afectivă cunoaște provocări în preajma vârstei de mijloc, așa cum Carl Gustav Jung a subliniat, spunând „nu putem trăi după-amiaza vieții conform programului dimineții, pentru că ceea ce dimineața era adevărat, seara va deveni o minciună”. Cred că în preajma acestei vârste începem să ne uităm mai des și mai atent în interiorul nostru. Dacă nu ne place atât de mult ce vedem, în anumite situații, emoțiile și conflictele interne se transpun în simptome și uneori în boli.

Din perspectivă medicală, tranziția către bătrânețe, adică vârsta de mijloc, este o fereastră spre viitor. Afecțiunile dezvoltate acum pot “prezice” cum va arăta senescența. Îmbătrânirea biologică este inevitabilă, dar anumite procese ce o determină pot fi modificate sau eliminate, precum fumatul, consumul de alcool, alimentația nesănătoasă, sedentarismul. Nu numai organele și sistemele se schimbă, simultan au loc procese centrale și periferice unice care modelează traiectoriile cognitive viitoare și sănătatea creierului. În cazul femeilor, menopauza, eveniment central al vârstei de mijloc, provoacă modificări non-liniare fizice, hormonale, metabolice, cerebrale, dar și culturale, sociale și relaționale.

Fără ca impactul declinului hormonal să fie la fel de puternic în cazul bărbaților, și aceștia se vor confrunta, inevitabil, cu schimbări atât în interiorul, cât și în exteriorul lor. În concluzie, aș spune mai degrabă nu că viața începe la 40 de ani, ci că o altfel de viață își va intra în drepturi.

Cum credeți că s-a transformat capacitatea noastră de a simți și de a exprima dorința într-o societate dominată de tehnologie, individualism și supraexpunere senzorială? Cu alte cuvinte, mai știm cum să ne dorim unul pe celălalt? 

Augustin Cambosie: Ei bine, personal sunt foarte mâhnit și pesimist în același timp. Mi se pare că asist la un fenomen de alienare individuală. Toate instrumentele care ni s-au pus la dispoziție, IT, stimuli vizuali etc., ne fac să avem mult mai multe căi de rezolvare a pulsiunii noastre sexuale. Când ai la dispoziție mai multe mijloace, sigur că frecvențial, calea clasică se diminuează. Așadar relația clasică, biblică, dintre un bărbat și o femeie are tendința de a fi risipită în mai multe modalități. Deunăzi am văzut la televizor un robot android reprezentând o femeie superba (bărbații fiind mai in cerere de astfel de instrumente în prezent) dispusă să facă de la șters praful, gătit, inclusiv funcționare sexuală la cererea bărbatului.

Mă întreb dacă nu ar fi mai comod și mai antisocial să ai o relație cu astfel de obiect decât cu o femeie reală, având în vedere că în afară de a o alimenta cu energie electrică nu îți cere nimic altceva, pe când partenera adevărată are foarte multe cererii. Nu este mai comod să nu i le satisfaci? Se pare că ne îndreptăm către un fenomen de alienare, de înstrăinare și observăm copii care nu mai știu să se joace între ei, este conectat fiecare cu telefonul lui, le este din ce în ce mai greu să relaționeze. Era o vreme în care prima noastră grijă era să ne prefacem că am terminat temele ca să fugim afară la fotbal, ori în prezent, părinții își obligă copii să iasă afară ori asta creează o închidere, o încapsulare, respectiv IT-ul îi oferă copilului toate informațiile de care are nevoie fără a fi necesară interacțiunea cu altă persoană, ceea ce are un efect nociv vis-a-vis de atracția dintre sexe pentru ca, așa cum am mai precizat, întotdeauna fantasma este mai puternică decât realitatea. Întotdeauna!

Drept urmare, este mai comod să mă satisfac într-o fantasmă, chiar și în relațional, decât într-un element de realitate. Așadar sunt foarte sceptic și nu cred că dezvoltarea în continuare a acestor produse și servicii digitale conduce la întărirea relațiilor dintre partenerii de cuplu.

Eu cred că mărturisim o luptă între o inteligență umană, mă refer la știință, cercetare și tehnologie și natură, în care noi oamenii, avem deocamdată convingerea că învingem natura. Această alienare mai este în legătură cu un fenomen și anume, detașarea de vectorul istoric. Dacă bărbatul și femeia nu mai întrețin relații sexuale iar procreația va fi produsul fertilizării în vitro, continuă să se dezvolte copii care nu vor mai avea filiație și astfel, nici relațiile nu vor mai avea un viitor. Realitatea este aceea că natura fiind naturală este mai puternică decât noi. Nu știu dacă acesta va fi deznodământul supraviețuirii umanității, dar tot ceea ce facem noi, oamenii, până acum este să distrugem pământul în loc să-l optimizăm.

Virginia-Cornelia Lazar: În 2016, intervievat de David Hochman, editorul revistei Playboy despre cum își imaginează viitorul romantismului, părintele singularității, Ray Kurtzweil a răspuns: “nu numai că oamenii vor putea avea întâlniri romantice deși se vor afla în locuri diferite, dar vor avea și posibilitatea de a se modifica atât pe ei, cât și pe parteneri. În realitatea virtuală nu trebuie să “locuiești” în același corp ca în realitatea actuală. Fiecare ar putea deveni celălalt și ar putea experimenta relația din perspectiva celuilalt”.

Realitatea virtuală, pornografia virtuală, dar și cea “clasică”, izolarea, însingurarea, dar și exacerbarea luptei dintre cele două sexe sunt obstacolele viitorului, deși eu cred că într-o anumită formă, toate acestea s-au întâmplat deja. Totuși, sunt foarte sigură să afirm: “Da! Mai știm să ne dorim unul pe celălalt!