Diana Palotaș: Codul neuronal al succesului

Ce iubesc eu la munca mea? Eficienţa. Puterea aproape magică, cu care pot să descopăr, într-o singură ședinţă, ce se află în spatele tiparelor din creier. Povestea de viaţă a persoanei care se pune pentru prima dată pe scaun în faţa mea este ţesută în reţelele neuronale.

Vine Andrei. Se pune pe scaun. Îmi spune numele și vârsta. Atât. Îi pun casca și începe scanarea. În primele 10 minute îmi dau seama că are o activitate cerebrală foarte scăzută pentru vârsta lui. Încep să-i explic cum se simte. Cum nu mai are energie. Cum nu se poate concentra. Cum are accese de furie, pe care apoi le regretă, pentru că empatia este foarte mare. Prea mare.
Are sindromul salvatorului. Așa s-a epuizat. Activitatea extrem de crescută din zona centrală și posterioară nu îl lasă să stea locului. Nu mai are putere, însă creierul îi spune să se miște. Să ajute. Se lasă pe sine. Nu-și ascultă corpul. Iar corpul spune nu. Acum 2 ani a făcut un AVC. Doar după 3 zile s-a dus la urgenţă. Nu concepea să se oprească. Voia să le ducă pe toate pe picioare. Era într-o disociere completă. Mă întrebam ce i-a determinat acel tipar de funcţionare al creierului. Încep să-i ascult povestea. Tatăl lui a fost înjunghiat când avea 2 ani și a murit. Mama a intrat într-o depresie cruntă. L-a crescut singură. Nu a putut să-i ofere timp, răbdare, iubire, acceptare. Nu avea nici ea de unde. Era epuizată, letargică. Abia avea putere să meargă la serviciu și să-i ofere strictul necesar, din punct de vedere material. Din punct de vedere emoţional era complet absentă.

Andrei credea că, dacă o să fie cuminte, dacă o să facă toate treburile prin casă, dacă o să aibă succes, mama lui va fi fericită și el se va putea bucura de iubirea pe care, în adâncul sufletului, deși nu o cunoscuse, o dorea cu disperare. Mama a murit. Nu a putut să-i ofere iubirea după care tânjea. Niciodată.Acum Andrei este un om de mare succes. Cu un business creat de la zero și ajuns la cifre de miliarde. Are o soţie iubitoare. Are copii extraordinari. Vacanţe la preţuri exorbitante, care dau senzaţia de paradis pe Pământ. Și totuși, nu se poate relaxa. Tânjește după iubire și acceptare. Creierul lui este într-o alertă continuă. Acum nu mai trebuie să facă pe nimeni să-l iubească. Toţi îl iubesc. Dar el nu se poate iubi pe el. E un gol în sufletul lui. Un vid care îl face să fugă. Dar nu are unde fugi. Apoi își îndreaptă toată atenţia spre alţii. Se lasă pe el deoparte. Sticla s-a golit. Nu mai are de unde turna apă. Însă el vrea să ude întreaga planetă. Doar-doar cineva îi va umple și lui golul. Aceasta a fost ședinţa de o oră petrecută în cabinetul meu. Cu Andrei și cu casca.
Sunt terapeut de peste 20 de ani. Fără o scanare și dezvăluirea tiparelor care îl blochează, ar fi durat poate luni să descopăr conflictul intern al lui Andrei. Sau poate nu l-aș fi descoperit niciodată. Avea un mecanism de apărare extraordinar. Acest mecanism era evitarea. Fuga de profunzime. Evadarea în muncă. Salvarea planetei. Alte scopuri nobile. La suprafaţă, totul părea minunat. Dar știi melodia aceea: „You can run, but you can’t hide”. Mecanismele inconștiente îţi asigură supravieţuirea, dar lasă dâre adânci, care, în timp, dau simptome.
Andrei a venit la mine pentru că avea insomnii și începea să aibă pierderi de memorie. Nici prin cap nu îi trecea că are vreo legătură cu trauma din copilărie.

Ce iubesc eu la munca mea? Eficienţa. Puterea aproape magică, cu care pot să descopăr, într-o singură ședinţă, ce se află în spatele tiparelor din creier. Povestea de viaţă a persoanei care se pune pentru prima dată pe scaun în faţa mea este ţesută în reţelele neuronale. Dacă scanezi și te uiţi în interiorul creierului, înţelegi cum acesta vorbește. Vorbește prin tipare repetitive. Cu suficientă experienţă, le poţi vedea în EEG cu ochiul liber. Însă acum AI-ul, antrenat cu suficiente date valide, a învăţat să își creeze algoritmul care identifică, în timp record și foarte precis, dezechilibrele. Aceste dezechilibre se instalează în urma experienţelor și ele dau, în timp, simptome.

Fiecare experienţă creează o reţea neuronală specifică. Fiecare creier este unic, pentru că se bazează pe experienţele sale, diferite de ale oricui altcuiva. Chiar și aceeași experienţă, trăită de doi oameni în același timp, poate crea tipare de reacţie diferite. Unul fuge. Altul îngheaţă. Ca iepurele în faţa farurilor mașinii.
Experienţele creează zone hiperactive sau hipoactive în creier. Cu EEG-ul măsurăm și le identificăm. Apoi integrăm simptomele în povestea clientului. Și… pam-pam, magic happens. În doar 50 de minute reușesc să fac lumină. Omul începe să se înţeleagă. Să conștientizeze care e problema, de fapt. Nu AVC-ul. Nu lipsa de energie. Nici izbucnirile de furie. Ci lipsa de iubire. Atunci apare conflictul intern. Nu mai poate să fie salvator, pentru că i s-au terminat bateriile. Însă nu poate nici să nu mai fie salvator, pentru că, în subconștient, doar în acest rol poate primi puţină iubire. Nici așa… nici așa. Și atunci, ce e de făcut? Am identificat. A conștientizat. Și acum ce?

„Cum pot schimba tiparul cu care am funcţionat o viaţă întreagă?”
„Nu poţi. Nu în mod conștient. Acest tipar te-a ajutat să supravieţuiești. Este regula ta de succes. Nu poţi să renunţi la ea în mod conștient. Este vorba de viaţă și de moarte. Mecanismul de apărare nu te poate lăsa să te relaxezi. Ai rămas blocat pe modul de alertă. Însă resursele s-au epuizat. Nu mai pot susţine această hipervigilenţă.”
„Ce e de făcut?”
„Lăsăm tehnologia să te ajute.”
„Cum?”

Fotobiomodularea și neurofeedback-ul reînvăţă creierul să bată pe ritmuri mai lente, de relaxare. Reînvăţă creierul ritmul de somn profund. Este ok să dai drumul controlului. Să te relaxezi. Să aluneci ușor în somn.