Iertarea care schimbă vieți: cum să te eliberezi de trecut fără să uiți ce ai trăit
1.Tema revistei The Inner este curajul. De ce iertarea cere curaj, mai ales atunci când rana încă este vie?
Curajul este o calitate a inimii. Mahatma Gandhi spunea odată: „Cei slabi nu pot ierta niciodată. Iertarea este atributul celor puternici.” Acest lucru este profund adevărat. A ierta cere mult curaj — însă un tip foarte diferit de curaj față de cel necesar pentru a intra într-o casă în flăcări ca să salvezi un copil. Aici este vorba despre curajul de a lăsa lucrurile să plece, de a te abandona, de a găsi drumul înapoi către iubire după ce inima a fost rănită.
Acest tip de curaj devine mai ușor atunci când înțelegem că, făcând asta, ne eliberăm pe noi înșine. Ne ferim de otrăvurile răzbunării, amărăciunii și resentimentului — otrăvuri care ne consumă încet din interior. Ne permitem să iubim din nou, să simțim din nou bucuria și să nu mai fim prizonierii trecutului.
2. În conferința dumneavoastră, „Curajul de a ierta. Poate fi iertat orice?”, ce întrebare ați dori ca participanții să își pună înainte de a căuta un răspuns?
Întrebarea pe care îi invit pe oameni să și-o pună este foarte simplă: „Cum te simți atunci când ești prins în resentiment, amărăciune, ură sau dorință de răzbunare? Cum se manifestă acestea în inima ta, în corpul tău? Mușchi încordați? Un nod în plexul solar? Ce dialoguri interioare nesfârșite continuă să ruleze prin mintea ta și să îți otrăvească viața?”
Ideea este mai întâi să facem un diagnostic — să recunoaștem starea nesănătoasă pe care aceste emoții o creează în noi — înainte de a căuta remediul, acel lucru care vindecă inima: iertarea.
Dar „Iertarea 2.0”, cum îmi place să o numesc, diferă în multe feluri de „Iertarea 1.0” transmisă de religii. Cele două diferențe principale, pe scurt, sunt acestea: în primul rând, iertarea este ceva ce practicăm pentru noi înșine, pentru a ne vindeca; iar în al doilea rând, ea nu exclude niciodată căutarea dreptății. Poți merge în continuare la poliție sau poți intenta o acțiune legală după ce ai iertat. Însă o faci cu o inimă împăcată, căutând dreptatea și nu răzbunarea.
3. Cum poate un părinte să lucreze cu propriile resentimente pentru a nu le transmite inconștient copiilor săi?
Acesta este întregul scop al cărților pe care le-am scris — și care au fost traduse în limba română — precum și al Cercurilor Iertării pe care le-am creat și care există acum în aproximativ douăzeci de țări. Singurul lucru care contează cu adevărat pentru mine este ceea ce este concret și practic: să ajut la producerea unei transformări reale, tangibile, în viața oamenilor. Speculațiile intelectuale, teologice sau spirituale nu mă interesează dacă nu conduc la ceva trăit — la o experiență personală care ne transformă cu adevărat.
Dacă Cercurile Iertării s-au răspândit atât de mult de la crearea lor, este pentru că participanții sunt adesea atât de profund impresionați de experiență, încât ulterior revin pentru formare, astfel încât și ei să poată oferi această practică altora.
Cărțile mele au, de asemenea, un caracter foarte practic. Scopul lor este să îi ajute pe cititori să experimenteze ei înșiși acest proces de vindecare a inimii — un proces prin care eu însumi am trecut alături de Don Miguel Ruiz în Mexic, în 1999. El este autorul bestsellerului mondial Cele patru legăminte.
4. În parenting, iertarea poate lua o formă foarte delicată: părintele care trebuie să se ierte pe sine. De unde începe acest proces?
Cea mai recentă carte a mea, publicată în luna martie a acestui an, este dedicată tocmai auto-iertării. În multe privințe, aceasta este atât cea mai esențială, cât și cea mai dificilă formă de iertare pentru mulți dintre noi.
Este cea mai esențială deoarece restabilește un sentiment de întregire interioară și, făcând asta, ne deschide către mult mai multă empatie și înțelegere față de ceilalți. Totuși, este și cea mai dificilă, pentru că este uimitor să vezi nivelul de autojudecată, autorespingere și chiar ură de sine cu care trăiesc atât de mulți oameni astăzi. Unii reușesc să ierte de neiertat în ceilalți, în timp ce continuă, simultan, să se urască sau să se învinovățească pentru tot felul de lucruri.
Realitatea este că a trăi o viață umană înseamnă să faci greșeli — greșeli stângace, greșeli dureroase, uneori chiar grave. Nimeni nu scapă de asta. Ceea ce contează este ce facem cu ele după aceea. Cum creștem prin ele? Cum ne transformă ele? De asemenea, este important să realizăm că, fără greșelile și eșecurile noastre, probabil am deveni oameni profund aroganți, convinși de propria superioritate. Mai mult decât atât, nu am dezvolta niciodată acea sensibilitate aparte față de ceilalți care vine din recunoașterea propriilor limite.
A fi părinte — mai ales în societatea de astăzi, care oferă atât de puțin sprijin real copiilor și atât de puțin sprijin autentic părinților — înseamnă inevitabil să faci greșeli. Ceea ce poate ajuta este să ne amintim că, de cele mai multe ori, am făcut tot ce am putut mai bine cu nivelul de conștientizare pe care îl aveam atunci, modelați fiind de propria noastră poveste de viață, de propriile răni și de lipsa unor cunoștințe esențiale despre parenting pe care mulți dintre noi o moștenim.
A ne ierta pe noi înșine ca părinți înseamnă să ne acceptăm umanitatea, cu toate limitele ei, continuând totodată să creștem și să devenim mai buni. Auto-iertarea înseamnă și să învățăm să vedem imaginea de ansamblu — să recunoaștem rolul pe care îl joacă societatea în care trăim și condițiile pe care aceasta le creează pentru creșterea copiilor. Niciun părinte, oricât de iubitor sau bine intenționat ar fi, nu poate compensa de unul singur disfuncțiile mai profunde ale societății din jurul său. În cele din urmă, putem doar să facem tot ce putem mai bine.
5. Ce ar putea descoperi un participant despre sine în cadrul atelierului „Cercul Iertării”, chiar dacă vine fără o așteptare clară?
Cu cât oamenii vin cu mai puține așteptări atunci când participă la un Cerc al Iertării, cu atât mai bine. Este ceva ce trebuie trăit, nu analizat intelectual. Mai ales că scopul său este tocmai acela de a ne ajuta să trecem din zona minții — acolo unde educația și societatea modernă tind să ne țină — înapoi către inimă.
Fără să spun prea multe, lucru care ar servi prea puțin, pot spune doar că majoritatea participanților descoperă efectul profund eliberator, liniștitor și ușurător al ritualului. Uneori îl numesc „un duș pentru inimă”. După aceea, oamenii se simt adesea curățați, mai ușori, ca și cum ceva greu ar fi fost spălat din ei. Eliberați de o povară care îi apăsa, îi încetinea și îi împiedica să trăiască pe deplin.
Mulți sunt surprinși și de profunzimea conexiunii pe care o simt cu oameni pe care nici măcar nu îi cunoșteau cu trei ore înainte.
La nivelul minții, putem avea idei foarte diferite, viziuni diferite asupra lumii, convingeri filozofice sau cadre spirituale diferite — diferențe care pot părea că ne despart enorm. Dar atunci când revenim la inimă, atingem ceva comun tuturor ființelor umane: dorința de a iubi și de a fi iubiți, nevoia profund umană de conexiune și apartenență. Iar iertarea ajută la dizolvarea a tot ceea ce stă în calea acestui tip de comuniune.
