Eticheta nu descrie copilul. Îl poate rescrie.

Despre identitate, CES și felul în care privirea noastră devine context de dezvoltare

În practică, există un moment care nu se uită ușor. Nu este neapărat momentul diagnosticului, ci momentul în care diagnosticul începe să circule printre priviri, cuvinte și așteptări. Pentru că o etichetă nu rămâne întotdeauna doar un termen tehnic. Poate deveni o lentilă prin care copilul este privit — și, mai subtil, prin care ajunge să se privească pe sine. Aici începe o distincție importantă: a identifica o dificultate nu înseamnă a defini un copil prin ea.

Când descrierea devine identitate

În psihopedagogie, categoriile și încadrările au un rol real. CES, dificultățile de învățare, anumite condiții socio-educaționale sau supradotarea pot orienta evaluarea, adaptările educaționale și intervenția. Fără această clarificare, există riscul ca nevoile copilului să rămână nevăzute. Problema apare atunci când descrierea unei nevoi începe să fie folosită ca descriere a persoanei. Copilul nu mai este „un copil care întâmpină dificultăți la…”, ci devine „copilul cu probleme”. Nu mai este „un copil care are nevoie de un alt mod de a învăța”, ci „cel care nu poate”.

În timp, astfel de mesaje repetate pot contribui la construirea unei imagini despre sine: „Sunt cel care nu poate.” „Sunt cel care trebuie mereu ajutat.” „Sunt cel diferit.” Iar această imagine poate ajunge să influențeze felul în care copilul se raportează la sarcini, la ceilalți și la propriile posibilități.

Ce spun teoriile despre identitate — și ce putem observa în practică

Teoriile identității sociale și ale autocategorizării ne ajută să înțelegem felul în care apartenența la anumite categorii poate deveni relevantă pentru imaginea de sine. Copilul nu se dezvoltă în afara relațiilor și a contextului. El primește permanent informații despre cine este și despre ce se așteaptă de la el: prin feedback, comparații, reacțiile adulților, experiențele de succes sau eșec și locul pe care îl ocupă în grup.

În cabinet, acest lucru poate deveni vizibil nu doar în ceea ce face copilul, ci și în ce așteaptă de la sine. În „nu pot”. În „oricum nu-mi iese”. În renunțarea înainte de încercare. Uneori, dificultatea inițială există. Dar peste ea se poate suprapune o a doua dificultate: convingerea că nu are rost să încerce. Iar aceasta merită evaluată la fel de atent.

Când contextul devine parte din dificultate

Modelul social al dizabilității aduce o schimbare importantă de perspectivă. Nu mai privim dificultatea exclusiv ca pe ceva „aflat în copil”, ci analizăm și barierele pe care mediul le poate crea sau amplifica. Un copil poate avea o dificultate reală de învățare, de comunicare, de reglare sau de procesare. Dar felul în care școala, familia și comunitatea răspund la aceasta poate influența semnificativ participarea lui. Barierele pot fi educaționale, relaționale și sociale.

Pot apărea în felul în care formulăm cerința. În timpul pe care îl oferim pentru răspuns. În comparațiile pe care le facem. În ceea ce presupunem că poate sau nu poate copilul. În felul în care vorbim despre el atunci când este de față. Toate acestea devin parte din contextul dezvoltării. De aceea, intervenția nu înseamnă întotdeauna doar să lucrăm asupra unei abilități. Uneori înseamnă și să schimbăm condițiile în care acea abilitate este solicitată și observată.

Când copilul începe să creadă ce i se spune despre el

Una dintre observațiile pe care le consider importante în practica psihopedagogică este că un copil nu răspunde doar la cerință. Răspunde și la ce crede că se va întâmpla dacă încearcă. Dacă experiențele repetate îi transmit că este „slab”, „lent”, „problematic” sau „oricum nu poate”, este posibil ca, în timp, să intre în sarcină cu mai puțină încredere, să evite situațiile dificile sau să renunțe mai repede.

Nu înseamnă că așteptările adulților determină singure dezvoltarea copilului. Și nici că orice dificultate poate fi explicată prin mediu. Înseamnă că abilitatea și contextul trebuie privite împreună. Un copil are nevoie nu doar de cerințe potrivite nivelului său actual, ci și de suficient spațiu pentru a încerca, a greși, a primi sprijin și a descoperi că poate progresa.

Ce arată cercetarea și ce am văzut în practică

În capitolul „Identitatea socială a copiilor supradotați și cu CES”, publicat în volumul Învățarea continuă. Tendințe actuale și viitoare în educație și societate (2023), am analizat tocmai aceste dinamici: felul în care apartenența la anumite categorii și modul în care acestea sunt percepute pot intersecta construcția identitară și participarea educațională. Dar, dincolo de teorie, în practică revine aceeași întrebare: Ce facem cu informația pe care o primim despre un copil? O folosim pentru a-l înțelege mai bine? Sau începem să o folosim pentru a decide dinainte cât poate?

Pentru mine, aici se află una dintre diferențele importante dintre evaluare și etichetare. Evaluarea ar trebui să ne ofere o imagine mai clară asupra dificultăților, dar și asupra resurselor, modului de funcționare și condițiilor în care copilul poate progresa. Eticheta, atunci când este folosită fără nuanță, poate închide această imagine.

A identifica nu înseamnă a limita

Diagnosticul poate fi necesar. Încadrarea poate fi utilă. Ele pot deschide accesul la intervenție, adaptări și forme de sprijin potrivite. Dar nici diagnosticul, nici încadrarea nu ar trebui să devină o restrângere identitară.

A identifica un copil înseamnă, ideal, a-l vedea mai clar, nu mai îngust. Înseamnă să putem spune: „Aici există o dificultate.” „Aici este nevoie de sprijin.” „Aici avem nevoie de o altă strategie.” Fără ca toate acestea să devină: „Așa este copilul.” Pentru că un profil de funcționare nu este o sentință asupra potențialului.

Privirea care construiește context

În final, rămâne o întrebare simplă, dar incomodă: Privim copilul prin ceea ce îi lipsește sau prin ceea ce poate deveni posibil în prezența unui context potrivit? Uneori, diferența nu este în diagnostic. Este în felul în care îl folosim.

Un diagnostic nu spune cine este copilul. Spune unde avem nevoie să privim mai atent și de ce sprijin ar putea avea nevoie. Copiii nu devin etichete. Dar pot ajunge să trăiască în limitele pe care ceilalți le proiectează asupra lor. De aceea, poate că întrebarea nu este doar: „Ce are copilul?” Ci și: „Ce îi permitem să devină în relația cu noi?”